Arta greaca si romana

Spre deosebire de alte popoare antice, grecii, prin arta lor magnifică, au glorificat umanitatea. Romanii, în ciuda faptului că au fost mai puţin originali, au extins moştenirea greacă creând o tradiţie de îmbinare durabilă a artelor greco-romane de o mare importanţă istorică.

Chiar şi înainte de sosirea primilor greci în zonă. Insulele Ciclade din Marea Egee produceau opere de artă remarcabil de fin echilibrate, statuete albe, din marmură. Sculptura semi-abstractă din secolul XX este marcată de asemănarea cu cea antică.
O influenţă de lungă durată a avut civilizaţia Minoianâ din Creta. Frescele luminoase, decorative ale cretanilor, olăritul şi podoabele metalice au fost adoptate şi imitate de populaţii vorbitoare de limba greacă, care s-au aşezat pe pământul grecesc în aproximativ secolul al XX-lea Î.Hr. în zilele noastre această civilizaţie se numeşte mice-nianâ, după un oraş din nordul Greciei, Mycene, unde au fost descoperite măşti de aur care acopereau feţele conducătorilor sau regilor morţi.
Micenienii erau mai războinici decât cretanii şi curând au ajuns sâ-şi dezvolte un stil propriu cu reprezentări ale războiului şi a scenelor de vânătoare, care erau desenate şi imprimate pe cupe de aur sau pe săbii de bronz. Clădirile care au supravieţuit sunt cavouri mari şi mari citadele cum ar fi cele din Mycene şi Tirynt, compuse din blocuri masive, de piatră care erau puse laolaltă.

Umanizarea artei

După destrămarea societăţii miceniene care a avut loc în secolul al Xll-lea Î.Hr. a urmat o lungă eră neagră de agitaţie şi de emigrări în masă. Acestea au dat naştere unei societăţi diferite - de cetate stat - şi un tip de artă intens umanizată, pe care mare parte a oamenilor o asociază grecilor. Trăsătura ei distinctivă se datorează mult religiei greceşti, care reprezenta zeii şi zeiţele drept fiinţe umane superdotate. Ca urmare, era   normal ca arta greacă să se concentreze asupra figurii umane, fie că reprezenta un zeu umanizat sau o fiinţă umană asemănătoare zeilor.
Dintre reprezentările artistice practicate de greci, sculptura este cea mai bine reprezentată, mai ales din cauza faptului că picturile lor nu au supravieÅ£uit peste timp. Sculptura de mari dimensiuni ÅŸi de mari ambiÅ£ii - sculptura monumentală - s-a dezvoltat doar târziu, în secolul al Vll-lea ÃŽ.Hr., fiind probabil inspirată de contactele cu Egiptul. Prima perioadă a sculpturii greceÅŸti, cunoscută ca perioada arhaică, a durat cam până în anul 480 ÃŽ.Hr. Tipurile ei caracteristice au fost nudul unui tânăr, în poziÅ£ie convenÅ£ie fixă) pe faţă care astăzi ni se pare ciudat,”un zâmbet arhaic”.

Animată şi vie

Intr-un timp surprinzător de scurt, aceste personaje au devenit realiste şi veridice, încetând să devină obiecte, ca un stâlp pilon, cu intenţia de a fi admirate doar din faţă. Redarea convenţională a corpului - kouros - a fost înlocuită cu una mai detaliată şi de mare acurateţe în ce priveşte musculatura, în timp ce îmbrăcămintea purtată s-a sculptat cu tot mai multă măiestrie.
Perioada clasică, care a durat cam din anul 480 ÃŽ.Hr. până în anul 323 î.Hr, este deseori privită ca o culme a realizărilor artistice greceÅŸti. InovaÅ£iile în sculptură au început să apară tot mai rapid, personaje in pozitie verticala au facut loc personajelor surprinse intr-o varietate de poziÅ£ii naturale, cum ar fi “SuliÅ£aÅŸul” (Doriphorus) ÅŸi Apollo cu braÅ£ul întins din Templul lui Zeus din Olympia, ale căror forme par să fie dictate de originea lor, dintr-o lespede de marmură, în poziÅ£ie verticală.

Noi inovaţii

Inovări similare s-au produs şi în sculptura basoreliefurilor (sculpturi realizate astfel încât personajele ies dintr-un fundal dar nu sunt separate de acesta) şi în ansamblurile statuare din bronz.
Multe capodopere ale sculpairii clasice au dispărut de mult şi sunt cunoscute azi doar după nume. Printre acestea se află şi două mari statui ale lui Zeus şi Atena create de maestrul atenian Phidias. Cea mai mare parte a lucrarilor in marmura care au supravietuit nu au fost create pentru contemplarea individuală ci erau gândite pentru a face parte din decorarea, de ansamblu, a unui templu - mai ales basoreliefurile care îl înconjurau şi sculpturile individuale plasate în interiorul unui fronton triunghiular la fiecare capăt al clădirii.
Sculptura, pictura şi arhitectura au fost astfel combinate încât să creeze temple somptuoase şi locuri pline de culoare - mult mai colorate decât ne imaginăm, deoarece statuile greceşti, care astăzi par a fi o artă atât de sobră, erau de fapt pictate complet şi erau echipate cu tot felul de podoabe, ca de exemplu ochi aplicaţi care probabil le confereau o aparenţă strălucitoare, uşor exotică.

Parthenonul

Reliefurile clasice cele mai frumoase şi sculpturile din fronton făceau parte din templul atenian Parthenos, mai bine cunoscut sub numele de Parthenon. Cele mai multe sculpturi aparţin colecţiei Elgin şi se găsesc în British Museum din Londra, însă Parthenonul însuşi supravieţuieşte ca o ruină nobilă.
Parthenonul este cel mai mare dintr-un serie de temple situate pe Acropolis (citadelă), în Atena. Toate aceste temple au fost înălţate în a doua jumătate a secolului al V-lea Î.C. - culme a perioadei clasice - pentru a înlocui clădirile distruse din timpul războaielor medice. Pe lângă Parthenon, pe Acropolis se mai află şi mai micul templu al lui Atena Nike. Erecteum, cu cariatidele lui distinctive (stalpi sculpati sub formă de femei) şi o mare poartă de intrare, numită Propylea.
Pericle, omul de stat atenian, a pus în aplicare acest program ambiţios al construirii de clădiri. Lucrările de construcţie au fost supravegheate de Phidias care a creat şi colosala statuie a Atenei, de mult pierdută, dar care pe vremuri a fost plasată în interiorul Parthenonului. Arhitecţii Parthenonului propriu-zis au fost Callicratis şi Ictimus; se cunosc puţine despre ei, în ciuda faptului că Ictimus a mai proiectat încă un templu splendid care se mai găseşte, şi azi, în localitatea Basse, în Arcadia.

Un stil simplu

Elementele unui templu grecesc erau remarcabil de simple. Clădiri, ca Parthenonul, constau dintr-o structură rectangulară înconjurată de coloane şi împodobite cu un acoperiş înălţat, în pantă. Diferenţele de detalii de pe columne şi ariile de deasupra lor defineau stilul arhitectural din care proveneau - simplitate, masivitate pentru stilul doric, cu capitoliile mari şi capătul columnei ca un sul, pentru stilul ionic, iar cel corintian având în capătul columnelor o acantă decorată cu frunze sculptate.

Marile realizări ale arhitecturii greceşti nu s-au datorat doar cunoştinţelor tehnice ci ele au rezultat dintr-un simţ deosebit al proporţiilor şi o conştientizare acută, vizuală; un exemplu caracteristic era obiceiul grecesc de a-şi decora coloanele astfel încât să fie uşor bombate la mijloc, ceea ce compensa iluzia de concavitate (curbura spre interior) dată de o coloană perfect verticală atunci când era privită de la distanţă.

COLECÅ¢IA ELGIN
Una dintre comorile adăpostite de British Museum din Londra sunt “Elgin Marbles” (lucrările în marmură Elgian) - o colecÅ£ie de basoreliefuri ÅŸi statui care originar au făcut parte din Parthenonul din Atena. De-a lungul secolelor, când Grecia a fost ocupată de turci, Parthenonul a fost neglijat ÅŸi în anul 1687 a suferit stricăciuni în urma unei explozii. Lordul Elgin, ambasadorul englez în Turcia din perioada 1799 - 1802, a cumpărat sculpturile de la Sultan cu scopul de a le proteja ÅŸi le-a vândut mai apoi către British Museum. Grecia ÅŸi-a manifestat, vădit în ultimii ani, dorinÅ£a de a repatria marmurele.

Arta grecească a olăritului

Pictura grecească s-a păstrat până în zilele noastre doar pe vase care erau fabricate în cantităţi imense, cu scopul de a păstra vinul ÅŸi uleiul pentru uz casnic sau pentru export. Scenele de pe vase reprezintă una din sursele principale de informare despre felul de viaţă grecesc. Acestea au apărut pentru prima dată (aprox. 600 ÃŽ.Hr.) în stilul ilustrării negre, prin care obiectele erau pictate cu siluete negre pe fundalul roÅŸu, natural, al vasului. Detaliile interne (de ex. ochii pe o faţă complet neagră) trebuiau să fie scobite până la materialul roÅŸu de bază. Cam din 530 ÃŽ.Hr. pictorii au început să lucreze în aÅŸa numita tehnică a ilustrării în roÅŸu, adică tehnică opusă celei dinainte, colorând în negai fundalul, lăsând personajele în culoarea naturală a vasului ÅŸi pictând detaliile interne ale acestora. Ambele metode prezentau avantaje dar nici una nu se asemăna cu picturile realizate liber, pe fundalul alb al “lekythos”, o urnă eleganta, relativ rară, care era cel mai adesea utilizată în scopuri funerare.

Timpul schimbărilor

Abia în secolul al IV-lea Î.Hr. au apărut nudurile feminine - adesea considerate tipice pentru arta grecească clasică — realizate de artişti ca Praxi-teles şi alţii. Puţin după aceea au apărut alte schimbări. După cum se poate observa în sculpturile Parthenonului, arta clasică, în ciuda faptului că era plină de realism, totuşi idealiza şi generaliza ocolind emanaţiile adevărate, puternice şi extremele de orice fel. în secolul al IV-lea Î.Hr., sculptori ca Scapas şi Lysippus au popularizat o portretistică cu adevărat individualizată, plină de intensitate emoţionala.
Un alt semn al noului spirit l-a reprezentat scara colosala cu care Mausolus, un conducator grec din Asia Mica (Turcia moderna) si-a construit propria criptă, cunoscută ca Mausoleum, dând numele lui tuturor acestor tipuri de construcţii.

Răspândirea culturii

Din anul 334 Î.Hr, cuceririle lui Alexandru cel Mare au răspândit cultura peste tot în Orientul Apropiat, din Egipt până în vestul Indiei. După moartea lui Alexandru cel Mare în anul 323 Î.Hr. Imperiul acestuia s-a destrămat şi acest an marchează sfârşitul perioadei clasice şi începutul perioadei elenistice, dominată de state mari cum ar fi Egiptul şi Imperiul Seleucid, fondat pe cel sirian.
Aceste state mari au devenit centre chiar mai importante ale artei greceÅŸti decât cetăţile -statele greceÅŸti care se aflau în declin. în orice caz, spiritul artei elene era destul de diferit faţă de cel al predecesoarei arte clasice. Multe aspecte ale realităţii, pe care clasicismul le ignorase, au fost portretizate - urâţenia, grotescul, sentimentalismul ÅŸi extremele realităţii, durerea ÅŸi frica. Arta elenă era, în general, ilustrativă, având patroni care comandau lucrări imense unor artiÅŸti care le realizau, demonstrându-ÅŸi măiestria: draparea, în “Victoria de la Samothrace”, ÅŸi o veritabila complexitate în grupul Laocoon, unde un ÅŸaipe încolăceÅŸte trei personaje care se zvârcolesc.
Şi romanii au admirat şi imitat arta grecească, purtându-i influenţa spre vest şi nord până în îndepărtata Britanic Multe din capodoperele greceşti ne sunt astăzi cunoscute mulţumită cumpărătorilor romani care deţineau copii care, spre deosebire de original, au supravieţuit peste timp.
în calitate de creatori, romanii erau inferiori grecilor, însă aveau o tradiţie independentă în domeniul sculpturii - aceea a portretisticii profund realiste. Această tradiţie se datorează probabil obiceiului roman de a păstra în locuinţe busturile strămoşilor, nu ca opere de artă ci ca dovadă a felului în care arătau predecesorii lor.
Calitatea comună dar de netăgăduit a portretelor romane le face foarte atractive. Cea mai mare parte a celorlalte sculpturi romane, inclusiv portretele idealizate ale zeităţilor şi ale împăraţilor, erau elenistice ca stil. în orice caz, trăsăturile specifice romane ale sculprtirii includeau arcade triumfale şi coloane, împodobite cu scene palpitante, pentru a comemora victoriile şi cuceririle imperiului roman.

Indrăzneala tehnică

Nici în arhitectură romanii nu au reuşit să se ridice la nivelul grecilor, ca simţ al faimosului şi al bunului gust. Ei aveau însă mai multă îndrăzneală tehnică în utilizarea arcadelor, boitelor şi a domurilor şi au construit pe scară largă, pentru a-şi înzestra provinciile cu construcţii publice impunătoare, cum ar fi Pantheonul şi Colosseumul din Roma sau Maison Carree din Nîmes, în Franţa. Dar mai îndrăzneţe erau capacităţile lor inginereşti, ceea ce i-a făcut să construiască drumuri, poduri, apeducte, arcade, canale şi forturi; unele dintre ele fiind structuri pur funcţionale dar unele, ca de exemplu Pont du Gard din Nîmes, sunt de o frumuseţe măiastră.

Picturile din Pompei

Au supravieÅ£uit multe picturi romane, cu toate că nici una dintre ele nu reprezintă vreo capodoperă menÅ£ionată chiar de ei; gnipul cel mai impresionant de picturi a fost realizat pe pereÅ£ii caselor din Pompei, un oraÅŸ care s-a păstrat datorită acoperirii lui cu cenuşă vulcanică după o erupÅ£ie a Vezuviului. Aceste picturi demonstrează măiestria artistului în arta perspectivei, folosirea unei palete coloristice foarte bogate, bucuria pe care o aduce natura ÅŸi folosirea îndemânatică a efectului trompe l’oeil (”înÅŸală ochiul”, în limba franceză), cum ar fi peisaje văzute printre coloane. Romanii au mai excelat ÅŸi într-o altă tehnică - cea a mozaicului, o pictură compusă din nenumărate mici pietre colorate prinse cu mortar.
După decăderea ultimului imperiu roman vestic, tradiţia de bază greco-romană a fost reînsufleţită şi adaptată iarăşi şi iarăşi, secvenţial de-a lungul istoriei artei vestice. Ea a constiaiit baza unor curente artistice, de la romantism până la neo-clasicismul secolului al XVIII-lea şi al XIX-lea. exercitând o influenţă puternică, care continuă până în zilele noastre.