Asistenta medicala in sport

Rareori trece o săptămână fără să aflăm veşti despre starea de sănătate sau accidentarea unor vedete din lumea sportului. Asistenţa medicală sportivă, pe lângă sănătatea sportivilor renumiţi, se ocupă cu elaborarea programelor de antrenament, depistarea posibilităţilor de accidentare şi prevenirea accidentelor. Chiar şi medicul de familie trebuie să fie în stare să trateze o simplă luxaţie, intervenită în timpul alergării.

Asistenţa medicală sportivă include tratarea tuturor leziunilor ce pot interveni în timpul jocului sau al antrenamentului, indiferent dacă este vorba despre un simplu fotbal sau ceva mai special, cum este zborul cu deltaplanul.
Majoritatea acestor accidentări sunt leziuni mici, similare cu entorsa şi contracţiile musculare din medicina generală. Asemenea accidentări pot interveni oricând, fără ca persoana să practice sportul: ajunge o mişcare nepotrivită în timpul grădinăritului de sfârşit de săptămână sau un pas neatent pe trotuarul îngheţat.

Sportivul ca pacient

De multe ori medicii sportivi sunt puşi în situaţii dificile, nu atât din cauza bolii ci mai mult din cauza caracterului pacientului. Mulţi sportivi, chiar dacă sunt amatori, sunt nerăbdători şi pasionaţi. Nu acceptă uşor condamnarea la inactivitate din cauza unei leziuni aparent nesemnificative şi abia aşteaptă ziua în care pot relua antrenamentul sau competiţia. Dacă persoana respectivă este totodată un sportiv de renume, atunci miza este prestigiul şi mulţi bani. în aceste cazuri refacerea rapidă este o chestiune vitală.

Din aceste motive, sportivul accidentat nu respectă întotdeauna recomandările medicului, care în cazul leziunilor mici sună astfel: “Trebuie evitată solicitarea organului afectat. A se feri de orice activitate ce implică miÅŸcări intense.” Cine nu face sport, de obicei respectă conÅŸtiincios aceste indicaÅ£ii, dar sportivul care se pregăteÅŸte pentru competiÅ£ie poate respecta mult mai greu constrângerile, deoarece este vorba de punctaj competiÅ£ional, renume ÅŸi nu în ultimul rând câştigarea existenÅ£ei. Astfel leziunile, în loc să se vindece se agravează. Astfel se ajunge din nou la medic, dar de această dată cu probleme mai serioase. Aceste cazuri indică faptul că pe lângă tratarea loviturilor, un rol important îl are psihologia sportivă.

Părţile cele mai expuse la accidentări

Părţile cele mai expuse la accidentări se determină cu ajutorul statisticilor. De exemplu, un recensământ arată că leziunile cele mai frecvente implică genunchiul (24%), apoi pulpa şi călcâiul (inclusiv tendonul lui Achile) 14%. Ordinea în continuare este: cotul (13%); tibia (10%); umărul (9%); şoldul şi coapsele (9%); capul şi obrazul (7%); glezna (5%); încheietura mâinii şi palma (4%); regiunea lombară (1%).

Imbrăcăminte şi echipament

Prevenirea are o importanţă deosebită în medicină, în cadrul căreia nici medicina sportivă nu face excepţie. Numeroşi sportivi s-au accidentat şi s-au îmbolnăvit din cauză că nu au utilizat o îmbrăcăminte sau un echipament corespunzător. O cerinţă elementară este utilizarea încălţămintei destinate în special sportului respectiv, care protejează şi ţine bine piciorul dar nu îl strânge şi nu cauzează băşici pe talpa piciorului. Pentru patinaj utilizăm încălţăminte asemănătoare cu bocancii, care ţin strâns călcâiul. Pentru alergarea pe stradă avem nevoie de încălţăminte care absoarbe şocurile apărute la contactul piciorului cu betonul, protejând astfel integritatea coloanei vertebrale.
Unele sporturi impun prin reguli utilizarea echipamentelor de protecţie. Un exemplu edificator este boxul amator, unde adversarii intră în ring echipaţi cu cască de protecţie, proteză şi mănuşi. La fel, în fotbalul american sunt obligatorii jambierele, în rugby şi ciclism casca de protecţie, iar în unele sporturi de apă utilizarea vestelor de salvare.

Incălzirea şi antrenamentul

La începutul jocului sau al sezonului, accidentările sunt mai frecvente, având grade de gravitate mai mari sau mai mici. Aceasta se explică nu numai prin observaţia că jucătorii ating forma cea mai bună la mijlocul campionatului. Coordonarea mişcărilor şi concentrarea sunt aspecte importante în sport, în perioada de pregătire pentru campionat şi către sfârşitul etapei, când stresul creşte, capacitatea de concentrare a jucătorilor scade.
Se recomandă jucătorilor efectuarea unor mişcări de încălzire înaintea competiţiilor, pentru relaxarea muşchilor încordaţi, intensificare a bătăilor inimii, înviorarea circulaţiei sângelui şi concentrarea energiilor psihice asupra corpului. încălzirea constă în încălzirea muşchilor trunchiului şi ale membrelor, flexarea şi întinderea articulaţiilor.

Tipuri de leziuni în sport

Leziunile cauzate de activităţile sportive respectiv problemele derivate din acestea, se pot împarti în categorii din mai multe puncte de vedere.O categorie de probleme este cauzată de solicitarea intensă şi îndelungată a unei părţi a corpului. Uzura superficială şi alte boli caracteristice vârstei a treia, au legătură directă cu aceasta. Sporturile şi jocurile sportive se împart în două grupe mari. în prima grupă sunt sporturile care implică mişcări repetitive continue, cum ar fi alergările, canotajul sau ciclismul. Bolile cauzate de practicarea acestor sporturi sunt mai ales de natură internă, cauzate de repetarea continua a miscarilor si suprasolicitarea muşchilor - un exemplu caracteristic este durerea cotului cauzată de , practicarea tenisului. în grupa a doua sunt jocurile sportive care se caracterizează prin mişcări neuniforme, cum ar fi fotbalul, rugby-ul, hocheiul, crichetul şi baschetul. Leziunile sunt cauzate mai ales de ciocnirile violente dintre sportivi sau cu echipamentul folosit.
In practică, medicul sportiv are de tratat în principal muschi, oase si articulatii. Acestea au rol important in realizarea miscarilor si tot ele absorb impactul ciocnirilor. Majoritatea problemelor constau în deformarea ţesuturilor moi - contracţii, entorse, tăieturi, vânătăi şi alte leziuni. De multe ori bolnavii nu se adresează medicului pentru tratarea problemelor, deoarece acestea dispar şi singure.

Leziunile muÅŸchilor

Când muşchiul este contractat sau suprasolicitat, de obicei datorită unor mişcări bruşte sau neobişnuite, o parte din ţesutul fin al muşchiului se rupe. Pulpa este îndeosebi expusă acestor tipuri de accidentări, mai ales la sărituri sau întoarceri.
Muşchiul afectat se contractă şi, datorită sângerării în interiorul ţesutului, se umflă. El devine sensibil, apoi doare şi nu-şi poate îndeplini funcţia pe deplin. Muşchiul trebuie înfăşurat sau fixat cu un bandaj şi odihnit până când durerea dispare şi sensibilitatea revine la normal.

Vorbim despre rupere musculară, când fibra musculară se rupe într-o cantitate atât de mare încât se întrerupe continuitatea muşchiului. Acesta este o rană deosebit de gravă şi necesită tratament clinic.

Leziunile tendonului

Muşchii se fixează pe oase prin intermediul I tendoanelor. Acestea pot suferi contracţii sau se pot rupe asemanator muschilor. Tendoanele din incheietura mainii, degete si genunchi sunt deosebit de sensibile. Adesea se accidentează tendonul lui Achile (tendonul calcanear), care leagă muşchii gambei de călcâi.

Leziunile articulaţiilor

Oasele se fixează în articulaţii prin intermediul unui ţesut conjunctiv fin. Aceste ţesuturi, în mod normal împiedică îndepărtarea oaselor şi supratensionarea articulaţiei. Entorsa înseamnă că articulaţia, în urma unei acţiuni a unei forţe puternice se întinde şi fibrele conjunctive se rup. Aceasta cauzează o umflătură şi durere, care se intensifică la mişcarea articulaţiei.
In cazuri mai uşoare ajunge să înfăşurăm articulaţia şi s-o odihnim. în cazuri mai grave există pericolul sângerării interne şi deteriorarea permanentă a fibrelor articulaţiei. Bolnavul necesită tratament clinic.

Luxaţia

Vorbim despre luxaţie, dacă extremităţile oaselor se îndepărtează între ele la articulaţii. De exemplu, la luxaţia umărului, capătul sferic al humerusului iese din articulaţia omoplatului. Din această cauză se rup fibrele articulaţiei şi este afectat ţesutul conjunctiv al articulaţiei, provocând durere intensă şi deteriorarea muşchilor, nervilor şi a vaselor de sânge din jur.

Umarul sufera adesea accidente de acest fel, deoarece extremitatea superioara a humerusului - pentru o mobilitatea mai mare - stă într-o cavitate mică din care poate ieşi uşor. In toate cazurile, luxaţiile trebuie tratate repede şi verificate pentru evitarea unor deteriorări permanente.

Genunchiul

Genunchiul este cea mai complexă articulaţie a corpului uman, care este capabilă de mişcări de îndoire - întindere relativ restrânse, într-un mod total neobişnuit, are două cartilaje libere, cu formă de seceră (meniscus medialis şi meniscus lateralis). Acestea sunt aşezate între femur şi tibie; nu înlocuiesc ci extind hialinul, materialul ce acoperă extremităţile oaselor care se întâlnesc în articulaţii.
Meniscurile pot suferi contuzii când ne răsucim piciorul sau ne întoarcem instantaneu. Dacă sunt suprasolicitate pe o durată îndelungată, chiar mai mulţi ani, acestea se pot degrada în timp datorită rănilor mici. Această boală de cartilaj se tratează prin eliminarea unuia sau ambelor meniscuri, deoarece articulaţia genunchiului funcţionează bine şi fără acestea.
Astăzi, articulaţiile mari, cum este şi genunchiul, se pot analiza prin artroscopie. Artroscopul este un aparat flexibil, gen telescop, care printr-un orificiu poate fi inserat in genunchi intre muschi si fibre. Metodele vechi cauzau vanatai in plus pe articulaţiile analizate deoarece era nevoie de tăieturi mari.

Inflamaţia lamei de mucos şi a ţesutului conjunctiv al tendonului

In anumite părÅ£i ale corpului, unele Å£esuturi se deplasează periodic între ele - de exemplu tendoanele peste oasele vecine -, între timp frecându-se între ele. Lama de mucos formează un strat de “pernă” între aceste părÅ£i: reduce frecarea ÅŸi lubrefiază suprafeÅ£ele de contact. La rănirea lamei de mucos sau datorită suprasolicitării, uneori devine umflat sau se rupe. apoi se inflamează, ceea ce face dureroasă miÅŸcarea membrului respectiv. InflamaÅ£ia lamei de mucos care se află chiar deasupra rotulei, se numeÅŸte genunchi de călugăriţă ÅŸi este frecventă în practicarea unor sporturi.
Inflamaţia ţesutului conjunctiv al tendonului apare adesea, când o rupere sau o altă leziune se vindecă incorect. Aceasta apare mai ales la tendoanele din umăr, călcâi şi cot. Inflamaţia ţesutului conjunctiv al tendonului de pe partea inferioară al cotului se numeşte cot de golf, iar cel de pe partea exterioară se numeşte cot de tenis, acesta din urmă poate cauza şi inflamaţia lamei de mucozitate.

Leziunile oaselor

O leziune frecventă a oaselor este fractura. Medicii deosebesc mai multe tipuri de fracturi. La cele simple, adică închise, musculatura şi ţesuturile din împrejurimea oaselor se deteriorează mai puţin. La fracturi complexe sau deschise, osul rupt străpunge ţesuturile din jur şi pielea. Dacă osul crapă sau se rupe dar părţile rupte nu se îndepărtează, atunci ruperea este parţială, altfel este totală.
O categorie aparte de fracturi este specifică alergărilor ÅŸi marÅŸului. Aceasta afectează oasele care formează “coloana” piciorului (cuneiformul lateral, intermediar ÅŸi medial). La început provoacă dureri nesemnificative în calcai, care se intensifica odata cu continuarea miÅŸcărilor. Oasele ÅŸi tendoanele mâinii suferă răniri mai ales în alpinism, box, baschet ÅŸi crichet.
Metoda cea mai sigură de diagnostizare a fracturii este controlul clinic cu raze X. Toate fracturile, inclusiv cele mai mici trebuie tratate de medic. Dacă extremităţile rupte ale osului nu se potrivesc bine, se sudează incorect şi s-ar putea să se deformeze şi să doară permanent.
Craniul în sine se compune din oase, care la lovituri puternice se pot rupe şi creierul poate fi afectat. Capul este periclitat în aproape orice sport. Dacă un sportiv îşi pierde cunoştinţa, chiar pentru o perioadă oricât de mică, trebuie consultat de un medic. S-ar putea ca hemoragia interioară să provoace simptome evidente numai după câteva ore sau zile, dar până atunci să provoace deteriorări iremediabile în creier. Un semnal de pericol este dacă se scurge un fluid apos din ureche, deoarece acesta poate să provină din encefal sau din măduva spinării.

Când trebuie renunţat

Dacă un sportiv se răneşte la o competiţie importantă, continuarea eforturilor poate agrava situaţia, chiar dacă durerile sunt ameliorate cu medicamente sau gheaţă.
Sportivul rănit nu poate da randamentul maxim, iar în jocurile de echipă poate deranja coechipierii. înlocuirea este o soluţie potrivită.

Recunoaşterea în timp a problemei

In medicina sportivă este vitală recunoaşterea cât mai rapidă a problemelor şi începerea tratamentului. Dacă sportivul suferă o căzătură mare (sau nefericită), se ciocneşte de un stâlp, de un perete sau de un alt jucător, se poate accidenta grav. Persoana accidentată trebuie consultată pe loc de un medic - se recomandă să nu fie mişcat până la sosirea medicului. Entorsele, rupturile de fibră sau fracturile de ps se recunosc mai usor de specialişti înainte ca umflătura sau contracţia să se deformeze, deoarece acestea fac imaginea clinică mai neclară.
în cazul fracturilor coloanei vertebrale, ale bazinului sau ale piciorului, situaţia se poate agrava şi chiar duce la paralizarea accidentatului, dacă coechipierii încearcă să-l pună pe picioare sau să-1 ridice. Este important ca la competiţiile mari să fie prezenţi medicii de club.

Metode de tratament

După stabilirea diagnosticului, medicul stabileşte tratamentul. în majoritatea cazurilor tratamentul constă în odihnirea părţii accidentate, fixarea ei, eventual punerea în ghips şi utilizarea unor medicamente care ajută procesul de vindecare. Pe lângă acestea, la fizioterapie se pot prescrie: tratament termic, masaj sau antrenament special.
Medicina sportivă este caracterizata de specializare ÅŸi de răspândirea utilizării aparaturii. Ariile cele mai importante de specializare sunt: siguranÅ£a; antrenamentul ÅŸi prevenirea tratarea imediată a rănilor; tratamentul reabilitarea. Lozinca domeniului ar putea fi “Sportul este necesar - nu si accidentarile”.