Biosfera si pedosfera

Biosfera este cel mai nou înveliş al Terrei, care diferenţiază în mod fundamental Pământul de celelalte planete. Evoluţia formelor de viaţă a parcurs un traseu lung, început acum 3,5 miliarde ani şi până la diversitatea actuală.
Solul este un mediu complex, viu, format la contactul dintre geosfere. Rolul său în funcţionarea mediului înconjurător este foarte important, asigurând desfăşurarea ciclurilor vitale.

Zonalitatea biopedoclimatică este legitatea geografică cu impactul cel mai mare în fizionomia actuală a planetei Pământ. Pornind de la forma Pământului, poziţia şi mişcările acestuia faţă de Soare se realizează o diferenţiere termică, şi de aici, una biopedoclimatică structurată pe zone latitudinale.

1. Domeniile de viată ale Terrei

â–º Definirea si limitele biosferei
Biosfera reprezintă învelişul terestru format din totalitatea organismelor vii. Răspândirea organismelor este inegală în celelalte învelişuri ale Terrei. în litosferă au fost găsite forme de viaţă sub forma unor bacterii, în zăcămintele de petrol la o adâncime de peste 3000 metri. Aceasta poate fi considerată limita inferioară a biosferei. Hidrosfera este populată mai ales până la adâncimea de 200-400 metri, care constituie limita pătrunderii luminii solare. în atmosferă organismele sunt concentrate în partea inferioară a acesteia, până la 50-70 metri. Astfel, se poate observa că cea mai mare concentrare a formelor de viaţă se găseşte în zona de contact a geosferelor: litosferă, hidrosfera şi atmosferă.

Din punct de vedere biologic organismele vii sunt organizate ierarhic: individ, populaţie, specie, biocenoză. Biocenoza reprezintă totalitatea organismelor care trăiesc într-un spaţiu fizic, cu condiţii de vieţuire omogene care se numeşte biotop. Asocierea biotopului cu biocenoza formează ecosistemul.

â–º Organizarea pe domenii, zone, etaje
Din punct de vedere al condiţiilor specifice de viaţă şi al răspândirii organismelor biosfera este organizată pe mai multe nivele spaţiale.

In mod fundamental, din punct de vedere al condiţiilor de viaţă pot fi diferenţiate: domeniul terestru şi domeniul acvatic.
Domeniul terestru corespunde celor 29% din suprafaţa terestră pe care o ocupă uscatul. In cadrul domeniului terestru răspândirea organismelor este determinată de două legităţi geografice: zonalitatea latitudinală şi etajarea verticală.

Forma şi poziţia faţă de Soare determină zonaiitatea climatică a Terrei. Variaţia factorilor climatici (precipitaţii şi temperatură) generează variaţia latitudinală a vegetaţiei şi faunei de la Ecuator spre Poli în zone: zona polară sau a deserturilor reci, zona tundrei, zona pădurilor de conifere, zona pădurilor de foioase, zona stepei, zona deserturilor calde, zona savanelor şi a pădurilor subtropicale, zona pădurilor ecuatoriale.

Aceeaşi variaţie a factorilor climatici cu altitudinea determină etajarea altitudinală a vegetaţiei şi faunei. în munţii zonei temperate se disting următoarele etaje de vegetaţie: etajul pădurilor de foioase, etajul pădurilor de conifere, etajul tufărişurilor subalpine, etajul pajiştilor alpine, etajul nivoglaciar.

Domeniul acvatic presupune condiţii de viaţă specifice, reprezentând mediul marin şi celelalte forme ale hidrosferei: ape curgătoare, lacuri, ape subterane, în care sunt prezente forme de viaţă.
Domeniul de viaţă marin corespunde la 71% din suprafaţa Globului. Răspândirea organismelor este determinată de caracteristicile apei: temperatură, salinitate, luminozitate. Se disting trei zone biotice cu caracteristici specifice: zona litorală (în apropierea ţărmurilor), zona pelagică (în largul mărilor şi oceanelor) şi zona abisală (la cele mai mari adâncimi).
Zona litorală cuprinde masa de apă şi biocenozele specifice acesteia din zonele de ţărm, din zona platformei continentale, până la adâncimea de 200-250 metri. Datorită condiţiilor favorabile oferite de apele dulci, încărcate cu nutrienţi de pe continent, a temperaturiii mai ridicate, a pătrunderii luminii această zonă este foarte bine populată cu organisme vegetale şi animale. Biocenozele bogate şi variate cuprind alge verzi, brune şi roşii, plante acvatice şi numeroase animale marine.
Zona pelagică cuprinde stratul de apă din largul oceanelor lipsit de ţărmuri sau substrat solid. Cea mai importantă comunitate vie a acestei zone este planctonul, alcătuit din totalitatea organismelor care plutesc liber în masa apei şi sunt lipsite de mijloace proprii de locomoţie. Alături de plancton, care constituie veriga primară a lanţului trofic marin, aici se întâlnesc: peşti, sepii, caracatiţe, cetacee, delfini, rechini.

Zona abisală cuprinde masa de apă situată în apropierea fundului oceanic, dincolo de limita de pătrundere a luminii. Formele de viaţă sunt adaptate condiţiilor extreme: temperatură scăzută, lipsa luminii, presiune ridicată. Organismele sunt mici, lipsite de culoare, au proprietăţi luminiscente şi forme ciudate.

2. Solurile

â–ºDefinirea pedosferei
Pedosfera reprezintă învelişul discontinuu de la suprafaţa scoarţei terestre alcătuit din totalitatea solurilor. Solul este stratul superficial al scoarţei terestre care s-a format prin transformarea rocilor şi materiei organice, sub acţiunea factorilor fizici, chimici şi biologici, la contactul dintre litosferă, atmosferă, hidrosfera şi biosferă.
Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul formării, evoluţiei, clasificării, răspândirii şi utilizării raţionale a solurilor. Solul îndeplineşte prin calităţile lui funcţia de mijloc de producţie în agricultură. în unele regiuni ale Globului solul reprezintă încă principalul mijloc de subzistenţă pentru numeroase comunităţi umane.

â–ºFactorii ÅŸi procesele pedogenetice
Factorii pedogenetici reprezintă totalitatea elementelor care contribuie la formarea solului. Principalii factori pedogenetici sunt: roca, clima, organismele, relieful, timpul şi activităţile antropice.
Roca se constituie ca bază minerală. Diferitele tipuri de roci duc, prin proprietăţile lor, la formarea unor soluri diferite. De asemenea, prin variaţia celorlalte condiţii pedogenetice (climă, vegetaţie, relief) pe aceleaşi tipuri de roci pot lua naştere soluri diferite.

Clima influenţează procesul de formare a solurilor prin intermediul principalelor elemente climatice: temperatura şi precipitaţiile, care acţionează direct asupra procesului de pedogeneză determinând procesele fizice şi chimice (dezagregare, alterare). Temperatura şi precipitaţiile sunt elemente hotărâtoare în stabilirea vegetaţiei şi faunei specifice pentru un teritoriu. Astfel, clima este un factor decisiv în zonalitatea latitudinală a elementelor biopedogeografice.
Organismele vii (plantele verzi superioare, unele animale şi microorganismele) au un rol esenţial în procesul de formare al solului. Ele contribuie la acumularea materiei organice, care diferenţiază solul de roca iniţială pe care se formează. Sub acţiunea organismelor vii resturile vegetale şi animale din sol sunt transformate în compuşi simpli (apă, dioxid de carbon, săruri minerale) sau compuşi complecşi (humusul).

Relieful impune prin altitudine etajarea tuturor componentelor geografice. Strâns legat de etajarea climei şi vegetaţiei solurile vor respecta această legitate. O influenţă aparte asupra procesului de formare a solului o au versanţii. Acolo unde au pante mari şi sunt lipsiţi de vegetaţie eroziunea este mai intensă decât pedogeneza şi profilul solului poate fi erodat în întregime.

Timpul se referă la vârsta solurilor. Se consideră că pentru formarea unui sol matur cu un profil bine dezvoltat este nevoie de mii de ani (5.000 - 10.000 ani). în această perioadă de formare este necesară menţinerea relativ constantă a factorilor pedogenetici.

Activităţile antropice sunt factorul pedogenetic cel mai activ. Exploatarea neraţională a solului produce atât reducerea fertilităţii acestuia cât şi subţierea profilului, până la distrugerea în totalitate a stratului de sol.
Procesele pedogenetice sunt date de totalitatea proceselor fizice, chimice şi biologice care conduc la formarea învelişului de sol. Principalul proces de natură fizică este dezagregarea, care constituie etapa iniţială în formarea solului (pe roci dure). Procesele de natură chimică sunt cunoscute sub denumirea de alterare, şi cuprind totalitatea transformărilor chimice pe care ie suferă solul. Procesele biologice sunt legate în special de acumularea materiei organice în sol.

►Alcătuirea solului

Partea solidă a solului cuprinde materie minerală provenită din dezagregarea şi alterarea substratului şi materie organică provenită din acumularea resturilor vegetale şi animale. Partea lichidă a solului este reprezentată de apele de provenienţă pluvială sau subterană, care la trecerea prin sol se încarcă cu diferite substanţe solubile alcătuind soluţia solului. Partea gazoasă este dată de aerul din sol, care provine din aerul atmosferic dar are compoziţia chimică diferită datorită proceselor biochimice din sol.

►Proprietăţile solului
Cea mai importantă proprietate a solului este fertilitatea (pune la dispoziţia plantelor substanţe nutritive, apă şi aer, pentru buna dezvoltare a acestora).

Culoarea solului este proprietatea cea mai importantă în recunoaşterea tipurilor de soluri şi este dată în specia! de compoziţia părţii sale solide. în funcţie de compoziţia lor, orizonturile dintr-un profil de sol au diferite culori.
Textura se referă la ponderea pe care o au particulele de argilă, praf şi nisip. Textura fină înseamnă conţinut mare de argilă, iar textura grosieră prezenţa masivă a particulelor nisipoase.
Structura are în vedere modul de grupare a particulelor solului în agregate de diferite forme şi mărimi.
Profilul de sol reprezintă succesiunea pe verticală a straturilor componente ale solului. Aceste straturi cu grosime, alcătuire şi proprietăţi diferite se numesc orizonturi. Numărul, felul şi succesiunea lor este specifică pentru fiecare tip de sol. Principalele orizonturi comune ale profilului de sol sunt:

O - orizont format prin acumularea ia suprafaţa solului a materiei organice în curs de descompunere. Se mai numeşte litieră.
A - orizont alcătuit din componente organice şi minerale, situat la suprafaţa solului şi caracterizat prin acumularea humusului, având în general culoarea neagră sau brun închisă.
E - orizont alcătuit din componente minerale (mai ales nisip şi praf) datorită spălării particulelor de argilă spre orizonturile
inferioare şi fiind în general deschis la culoare.
B - orizont îmbogăţit în argilă care provine fie din alterarea substratului, fie din acumularea argilei spălate din orizonturile
superioare AÅŸi E.
C - orizont mineral format prin dezagregarea substratului. R - substratul dur, neafectat de procese de pedogeneza.

â–ºTipurile de soluri
Variaţia factorilor şi proceselor pedogenetice au dus la formarea tipurilor de soluri. Tipul de sol este o unitate definită în funcţie de proprietăţile sale şi de condiţiile de formare. Tipurile de soluri sunt grupate în clase de soluri: soluri zonale şi soluri azonale.
Solurile zonale sunt formate sub influenţa condiţiilor climatice şi de vegetaţie specifice zonelor naturale (stepă, silvostepă, pădure).
Solurile azonale sunt legate de condiţii pedogenetice diferite, care apar în cadrul marilor zone naturale. Principalul tip de sol azonal este cel aluvial, format în luncile râurilor.

Vegetaţia şi solurile României
Pe teritoriul României se întrepătrund influenÅ£ele a trei zone biogeografice: stepa, silvostepă ÅŸi pădurile de foioase. Peste ele se suprapun caracteristicile impuse de etajarea altitudinală de la 0 lă 2500 metri. Zona stepei ÅŸi silvostepei cuprinde aÅŸo’ciaÅ£ii de specii ierboase stepice, combinate cu pâlcuri de pădure de stejari xerofili. Ocupă suprafeÅ£e întinse în Câmpia Română, PodiÅŸul Moldovei, Câmpia Åžiretului, PodiÅŸul Dobrogei, Câmpia de Vest. Zona pădurilor de foioase (între 300-400 m ÅŸi 1200-1400 m) este alcătuită în mare parte din gorun până la 600-700 m ÅŸi fag până la 1200-1400 m. Zona pădurilprde conifere începe de la 1200-1400 m ÅŸi Å£ine până la altitudinile de 1600-1800 m. Cuprinde în mare parte specii de molid, ÅŸi mai rar brad. Zona pajiÅŸtilor ÅŸi tufăriÅŸurilor alpine este situată la altitudini de peste 1600-1800 metri ÅŸi cuprinde asociaÅ£ii ierboase, muÅŸchi, licheni ÅŸi arbustive (jneapăn, ienupăr, afin, meriÅŸor).

Diversitatea condiţiilor pedogenetice duce la o mare varietate a tipurilor de sol din România.
In zona montană, unde substrşjul este alcătuit din roci preponderent dure, clima esie caracterizată de temperaturi scăzute şi precipitafti bogate, vegetaţia specifică este forestieră sau de^pajişti alpine, solurile fac parte din clasa spodosolurilor şi umbrisolurilor: solul brun feriiiluvial, podzoluli solul negru acid, solul humicosilicatic.
In zonele deluroase şi de podiş, caracterizate de condiţii litologice variate5 (nisipuri, pietrişuri, argile, marne), acoperite de pădujpi de foioase sau silvostepă, solurile fac parte din clasa argiluvisolurilor şi cambisolurilor: solul bruiargiloiluvial, solul brun roşcat, solul brun eumezobazicf solul roşu (terra rosa).
Zonelor de câmpie cu o litologie alcătuită în special din roci sedimentare neconsolidate (loess, argilă, nisip), cu temperaturi mai ridicate şi precipitaţii mai scăzute, le corespund soluri din clasa molisolurilor: cernoziomul, cernoziomul argiloiluvial, solul bălan.

3. Zonele biogeografice terestre

â–ºDefinirea zonelor biogeografice

Omogenitatea climatică, biotică şi pedogeografică derivată din diferenţierea termică latitudinală a condus la identificarea zonelor biopedogeografice.
Zona pădurilor ecuatoriale este extinsă pe 5° de o parte şi alta a Ecuatorului şi ocupă suprafeţe reprezentative în Africa (bazinul Congo, golful Guineei), America de Sud (bazinul Amazonului), Australia (nord-est), Indonezia.
Temperaturile constant ridicate de 25°-30°C şi precipitaţiile abundente de 1500-2000 mm anual au favorizat dezvoltarea unei vegetaţii forestiere luxuriante. Pădurea ecuatorială are un caracter stratificat, rezultat al luptei pentru lumină. Dintre speciile arborescente menţionăm palmierii (de cocos, bananierii, de ulei), arborele de cacao, ficuşi, mahonul etc. Pe trunchiurile arborilor sunt fixate liane şi plante epifite. în regiunile de ţărm, cu variaţii ale nivelului apei, se dezvoltă pădurile de mangrove, alcătuite  din arbori susţinuţi de rădăcini adventive.

Fauna pădurilor ecuatoriale este foarte variată şi cuprinde specii adaptate condiţiilor de viaţă arboricole (maimuţe, păsări), diverse reptile, precum şi animale carnivore care pătrund din savană.

Solurile sunt profunde, rezultat al unor procese pedogenetice intense. Căldura şi umiditatea mare accelerează alterarea materiei organice şi spălarea substanţelor solubile din sol. Astfel solurile sunt lateritice, sărace în humus şi cu fertilitate relativ scăzută.

Zona pădurilor musonice este o variantă azonală a pădurilor ecuatoriale specifică sud-estului Asiei (coasta Malabar din India, ţărmurile Thailandei şi Myanmarului), regiune aflată sub influenţa circulaţiei atmosferice musonice. Se caracterizează prin alternanţa a două sezoane, dintre care cel secetos destul de scurt ca să nu afecteze caracterele ecuatoriale ale vegetaţiei şi faunei.

Zona savanelor şi a pădurilor subecuatoriale ccorespunde zonei de tranziţie climatică între Ecuator şi Tropice, manifestată prin apariţia a două sezoane: unul cald şi ploios şi altul cald şi secetos. Această zonă cuprinde teritorii situate între 5° şi 15° latitudine nordică şi sudică: Africa, America de Sud şi Centrală, nord-estul Australiei şi Asia (India, Indochina).
Vegetaţia este alcătuită preponderent din ierburi înalte (până la 2-3 m) printre care apar insular specii arbustive şi arborescente (baobabul, accacia). Fauna este foarte variată şi cuprinde ierbivore mari (antilopa, girafa, zebra, bivolul) şi carnivore (leul, ghepardul). în lungul marilor râuri, populate de crocodili, pătrund pădurile ecuatoriale sub forma pădurilor galerii.
Solurile sunt bine dezvoltate, favorizate de prezenţa vegetaţiei bogate, au culori galbene sau roşiatice şi se numesc laterite. Evaporaţia intensă din sezonul secetos cauzează formarea unor cuirase la suprafaţa solului.

Zona deserturilor şi semideşerturilor calde cuprinde suprafeţele de uscat din regiunea tropicelor între 18° şi 25° latitudine sudică şi nordică. In emisfera nordică cele mai importante deserturi sunt în Africa (Sahara), în Asia (deşertul Arabiei, Thar în India), în America de Nord (Mexic). în emisfera sudică deserturile ocupă suprafeţe mai restrânse: în Australia (Marele Deşert de Nisip, Gibson), în Africa (Kalahari şi Namib), în America de Sud (Atacama).
Condiţiile climatice sunt caracterizate de precipitaţii scăzute (sub 250 mm anual), temperaturi ridicate, variaţii termice diurne foarte mari (20°C), evaporaţie intensă.

Vegetaţia este discontinuă şi are adaptări specifice lipsei umidităţii (plante xerofite). Unele plante au sistemul radicular foarte profund, altele şi-au dezvoltat ţesuturi pentru a acumula apa (plante suculente).
Fauna prezintă şi ea adaptări specifice condiţiilor aspre. Sunt prezente reptilele (şerpi), rozătoarele (iepuri, şoareci), dintre ierbivore cămila, şi unele carnivore.

Solurile din aceste zone apar sub forma unui strat discontinuu. Ele au un profil scurt, sunt sărace în material organic şi bogate în material scheletic (sfărmături de roci, nisip). Din cauza evaporaţiei intense sărurile se depun la suprafaţă formând o crustă lucioasă (patina deşertului).

 Zona subtropicală nu alcătuieşte o centură circumterestră propriu-zisă, ci apare în câteva variante regionale: mediteraneană, subtropicală umedă şi semideşertică.
Regiunea mediteraneană corespunde teritoriilor situate în jurul Mării Mediterane. Are un climat cu ierni blânde, ploioase şi veri calde, secetoase. Vegetaţia se compune din arbori cu frunze veşnic verzi (măslinul, stejarul verde, stejarul de plută), arbuşti aromatici (mirtul, leandrul). Pădurile naturale au fost distruse iar în locul lor s-a instalat o vegetaţie secundară alcătuită din arbuşti care poartă diverse denumiri regionale: maquis şigarriga (în sudul Europei), chaparal (în California).
Regiunea subtropicală umedă este specifică faţadelor estice ale continentelor, dar se dezvoltă mai ales în China, pe litoralul Golfului Mexic şi Florida.

In emisfera sudică aceste caractere sunt prezente în estul Braziliei şi estul Australiei. Precipitaţiile bogate se datorează circulaţiei atmosferice detip musonic dinspre ocean şi favorizează dezvoltarea unei vegetaţii bogate cu specii arborescente cu frunze veşnic verzi: eucaliptul, magnolia, arborele de camfor şi ferigi arborescente.

Regiunea semideşertică cuprinde teritorii din Turcia, Siria, Iran, Afganistan, Pakistan, Tibet, SUA(Nevada şi Arizona), iar în emisfera sudică areale mai restrânse din sudul Africii, al Australiei şi al Americii de Sud.

Zona stepei alcătuieşte o fâşie care se întinde din Ungaria, peste Ucraina şi Rusia până în Mongolia. în America de Nord formaţiunea vegetală echivalentă se numeşte prerie şi ocupă marile câmpii din Canada şi SUA. în America de Sud apare în estul Argentinei şi sudul Uruguayului şi se numeşte pampas. în emisfera sudică, apare insular în Africa de Sud şi se numeşte veld.

Climatul este temperat continental, cu veri calde şi secetoase, şi ierni reci, geroase. Precipitaţiile scad odată cu depărtarea de ocean, de la 700-800 mm până la 400 mm în interiorul continentelor.
Vegetaţia specifică este cea ierboasă cu specii de graminee, cu rădăcini dense care produc dezvoltarea solului. Fauna este alcătuită din rozătoare (şoarecele, popândăul), carnivore (vulpea, lupul), reptile, păsări etc.
Fâşia de tranziţie dintre stepă şi pădurile de foioase, în care vegetaţia ierboasă alternează cu cea arborescentă se numeşte silvostepă.

Zona pădurilor de foioase este caracteristică mai ales emisferei nordice ocupând suprafeţe în Europa Vestică şi Centrală, sudul Siberiei, estul Asiei (China, Coreea şi Japonia). în emisfera sudică suprafeţele ocupate sunt reduse la sudul statului Chile, sud-estul Africii, sud-estul Australiei şi Noua Zeelandă.
Clima cu patru anotimpuri este caracterizată de precipitaţii bogate (500-1000 mm anual) şi temperaturi moderate, în funcţie de raportul cu bazinele oceanice climatul poate avea accente oceanice, de tranziţie sau continentale, care se vor reflecta şi în componetele biopedogeografice.
Vegetaţia specifică este alcătuită din specii de arbori cu frunze căzătoare, dominate de fag şi stejar dar cu prezeţa ulmului, frasinului, carpenului, arţarului şi chiar a coniferelor. Fauna este bogată şi variată. Dintre ierbivore sunt prezente căprioara, mistreţul; dintre carnivore lupul, vulpea, nevăstuica şi numeroase păsări.
Solurile sunt brune de pădure, profunde, bogate în materie organică. Materia organică de la suprafaţa solului se descompune lent, rezultând o fertilitate bună.

Zona pădurilor de conifere are o extindere mai mare în emisfera nordică sub forma unei fâşii continue care cuprinde America de Nord, Asia şi Europa de Nord.
Clima este temperat rece, cu ierni care durează 5-8 luni cu precipitaţii relativ reduse (400-500 mm annual).
Vegetaţia este alcătuită din specii de conifere: bradul Douglas, pinul alb şi molidul în America de Nord şi molidul, bradul, pinul şi larixul în Europa de Nord şi Asia. Pădurea densă din zona siberiana se numeşte taiga.
Fauna cuprinde animale cu blană adaptate frigului iernii (jder, samur, hemelină), cerbul, ursul şi diferite păsări.

Solurile au fertilitate redusă şi au culoare cenuşie (podzolul). Descompunerea materiei organice se face lent şi are caracter acid. Din cauza stagnării umidităţii sunt frecvente mlaştinile şi turbăriile.

Zona tundrei se situează în continuarea pădurilor de conifere şi ocupă suprafeţe în Asia (nordul Siberiei), Europa de Nord, America (nordul Canadei şi Alaska), extremitatea sudică a Americii de Sud şi insulele antarctice. Trecerea de la pădurile de conifere la tundra propriu-zisă se face printr-o fâşie de tranziţie în care apar pâlcuri izolate de arbori şi arbuşti pe fondul vegetaţiei ierboase numită silvotundră.

Climatul este aspru, sezonier, cu predominarea anotimpului rece. Temperatura medie anuală este negativă şi precipitaţiile scăzute (200-300 mm anual).
Substratul este permanent îngheţat până la adâncimi ce depăşesc 200 m, dezgheţându-se doar vara pe o grosime de câţiva metri. Solul este sărac în materie organică şi caracterizat prin prezenţa sfărmăturilor de pietre (litosol).
Vegetaţia este formată din plante ierboase, muşchi, licheni şi arbuşti pitici (sălcii, mesteceni). Fauna cuprinde rozătoare şi ierbivore (iepurele, lemingul - un fel de hârciog, vulpea, renul, boul moscat).
Zona polară sau a deserturilor reci cuprinde teritoriile arctice (insulele nordice, Groenlanda) şi antarctice caracterizate prin prezenţa aproape permanentă a platoşei de gheaţă. Condiţiile climatice sunt foarte aspre cu temperaturi foarte scăzute şi vânturi puternice, astfel încât formele de viaţă sunt reduse la alge, licheni şi animale marine (foca, pinguinul, ursul polar). Solurile sunt aproape inexistente, locul lor fiind luat de stratul permanent de gheaţă, sau substratul veşnic îngheţat.