Dinozaurii

Ultimii dinozauri au dispărut cu aproximativ 65 de milioane de ani în urmă, dar până atunci, timp de 160 de milioane de ani, au fost stăpânii planetei. Care a fost originea reptilelor uriaşe ? Cum arătau în realitate şi din ce cauză au dispărut ?
Studiul ştiinţific al dinozaurilor se bazează pe urmele fosiliere, adică pe rămăşiţele fiinţelor de odinioară, conservate în straturile de rocă. Paleontologii au reuşit să reconstituie originea, aspectul fizic, mediul de viaţă, reproducerea şi răspândirea dinozaurilor pe întreaga planetă.

Din micile neregularităţi ale oaselor, specialiştii au putut reconstitui chiar şi musculatura acestor animale. Oasele mai oferă date şi despre unele boli ale dinozaurilor. Dacă un specialist priveşte un craniu de dinozaur de 200 de milioane de ani, îşi poate forma o imagine destul de clară despre mărimea creierului şi modul de hrânire al animalului căruia îi aparţinea. Ouăle fosilizate ne furnizează date despre micii dinozauri. Există însă câteva întrebări pe care cercetătorii le rezolvă mai greu: nu ştim, de exemplu, dacă dinozaurii aveau păr, sau ce culoare avea pielea?

Epoca dinozaurilor

Istoria de 4,5 miliarde de ani a Pământului este împărţită în ere geocronologice. Epoca dinozaurilor se extinde pe cea mai mare parte a erei Mezozoice. Mezozoicul este împărţit în trei perioade geocronologice: Triasicul (cu 256-208 milioane de ani în urmă), Jurasicul (acum 208-146 de milioane de ani în urmă) şi Cretacicul (cu 146-65 de milioane de ani în urmă). Pe Pământ au existat reptile cu mult înainte de apariţia dinozaurilor. La începutul Triasicului au început să se dezvolte câteva grupuri noi, printre care reptilele Cynodonta: acestea fiind foarte agile, atacau turmele de ierbivore. Membrele majorităţii reptilelor ancestrale nu erau verticale, ataşându-se de corp dintr-o poziţie laterală, la fel ca la şopâr-lele din zilele noastre.
Aceste reptile au fost înlocuite mai târziu cu archozaurii (”ÅŸopârle dominante”). ConformaÅ£ia unor astfel de archozauri era diferita de a celorlalte, dar membrele aveau deja o poziÅ£ie verticală. Acesta a fost probabil primul pas spre formarea prototipului reuÅŸit al dinozaurilor. (Numele lor provine din greaca antică: deinos- înfiorător ÅŸi saura - ÅŸopârlâ). La sfârÅŸitul perioadei Triasice, Pământul era deja populat de dinozauri adevăraÅ£i. Perioada de glorie au trăit-o în Cretacic. Cele aproape două mii de specii de dinozauri descrise până în prezent se împart în două grupe principale: ierbivore ÅŸi carnivore.

Sauropodele

Au existat dinozauri de talie mică, ca de exemplu Compsognathus, cel mai mic răpitor, ÅŸi dinozauri uriaÅŸi, cum ar fi sauropodele (dinozauri cu “membre de ÅŸopârlâ”). Cele din urmă erau ierbivore de talie impresionantă; aveau gâtul lung, care se termina printr-un cap foarte mic raportat la dimensiunile corpului. Datorită gâtului lung, puteau ajunge la frunzele gustoase din stratul superior al arborilor. DinÅ£ii incisivi, în formă de căluÅŸ, erau folosiÅ£i pe post de “greblă”, adunând frunzele de pe crengi, iar cu dinÅ£ii molari, bonÅ£i, măcinau hrana.
Diplodocus (”ÅŸopârlă dublă”) avea 26 de metri lungime ÅŸi 11 tone greutate. Brachio-saurus (”ÅŸopârlă cu braÅ£”) atingea 28 de metri lungime, 13 metri înălÅ£ime ÅŸi 100 de tone greutate, cât 16 elefanÅ£i africani. Brachiosaurus se hrănea doar cu plante, fiind nevoit să consume zilnic aproximativ o tonă de frunze. La unele rămăşiÅ£e de sauropode, s-au găsit bolovani în interiorul scheletului, în zona stomacală.

Autoapărarea

MulÅ£i dintre dinozaurii ierbivori umblau după hrană în grup. Uneori migrau în grupuri mari, ca să fie mai puÅ£in expuÅŸi la atacul răpitorilor. TriceratopÅŸii de exemplu se adunau în grupuri pentru a-ÅŸi proteja puii. Dacă grupul era ameninÅ£at de vreun răpitor, adulÅ£ii se aÅŸezau în cerc, în jurul puilor, în felul în care procedează ÅŸi elefanÅ£ii în zilele noastre. Unii dinozauri “inofensivi” erau înzestraÅ£i cu un adevărat blindaj (platoşă).Triceratops atacă la fel ca rinocerii, strâpungându-ÅŸi adversarul cu coarnele ascuÅ£ite. Pinacosaurus îşi lovea atacatorii cu coada care se termina printr-o măciucă osoasă! Alte ierbivore, de ex. Stegosaurus, purtau niÅŸte plăci osoase pe spate ÅŸi Å£epi asemănători cu niÅŸte pumnale pe coadă.

Tyrannosaurus

Dinozaurii răpitori îşi sfâşiau prada cu ajutorul dinÅ£ilor încurbaÅ£i cu aspect de fierăstrău, iar cu ghearele lungi ÅŸi ascuÅ£ite de pe membrele anterioare Å£ineau bucăţile de carne desprinse. Cel mai mare dinozaur rapitor, Tyrannosaurus (”ÅŸopârla tiran”) avea 12 metri lungime ÅŸi peste 8 tone greutate. DinÅ£ii încurbaÅ£i aveau peste 16 cm lungime  deci cam lungimea dosului mâinii unui om adult.  Majoritatea dinozaurilor răpitori, inclusiv Tyrannosaurus, umblau pe cele două membre posterioare, motiv pentru care îşi puteau urmări prada cu o viteză mare. Membrele anterioare, foarte scurte, erau situate cu mult deasupra solului. Vârful picioarelor semăna cu dosul palmei ÅŸi se termina prin două degete cu gheare. Cercetătorii nu ÅŸtiu foarte precis ce rol aveau membrele anterioare la Tyronnosaurus, dar se presupune că le-ar fi folosit pentru a se agăţa de victimă. Unii specialiÅŸti consideră că Tyrannosaurus ar fi folosit membrele anterioare atunci când se ridica în două picioare după un somn sau odihnă. Sângerosul răpitor pe nume Velociraptor (”răpitor iute”) ataca mamifere mici sau dinozauri cu unul din membrele posterioare lungi; între timp stătea pe celălalt membru posterior, menÅ£inându-ÅŸi echilibrul cu coada, Fiecare membru era prevăzut cu gheare lungi, cu aspect de seceră, pe care le înfigea în pradă.
Mulţi dinozauri alergau deosebit de rapid, în ciuda dimensiunilor mari. Dinozaurii cu picioare lungi, asemănători cu struţii, puteau atinge viteza de 50 km/h. Rudele lor cu o constituţie mai robustă, printre care Apatosaurus-ul de 35 de tone, alergau cu viteza unui elefant, în timp ce pentru Brachiosaurus, care avea peste 100 de tone, era greu să se deplaseze cu o viteză de 4 km/h.

Pentru sauropode era esenţial, ca membrele lor să corespundă cu cerinţele deplasării. Un mers asemănător cu cel al omului, cu paşi elastici, mişcare orientată dinspre călcâie către vârful degetelor, le-ar fi consumat prea multă energie. Un dinozaur de talie mare nu s-ar fi putut deplasa în acest fel. Sauropodele aveau un mers greoi şi încet. Pentru a putea menţine greutatea corporală, picioarele trebuiau să atingă solul cu întreaga suprafaţă a tălpii. Degetele şi călcâiele erau unite prin ligamente puternice, membrele având un aspect similar cu cel al elefanţilor.

Părinţi grijulii

Specialiştii sunt de multă vreme siguri că dinozaurii făceau cuib, în care îşi aşezau ouălegj dar modul în care aceştia îşi îngrijeau urmaşii a rămas un mister până în anul 1978, când în statul Montana din Statele Unite s-a descoperit un cuib de dinozauri, cu pui şi resturi din cojile de ouă. Unii pui aveau deja în jur de un metru lungime, în timp ce ouăle nu depăşeau 20 de centimetri. Mărimea puilor arată că aceştia ieşiseră din ouă cu multă vreme în urmă, deci este evident că au trebuit să petreacă în cuib -mai mult timp după eclozionare.

Cercetătorii au tras concluzia că părinţii de dinozaur îşi îngrijeau puii până când aceştia creşteau şi se puteau descurca singuri. Mulţi dintre puii găsiţi în Montana, aveau dinţii tociţi, ceea ce înseamnă că erau hrăniţi în cuib de către părinţi, în felul în care o fac păsările în zilele noastre. După unele date recente, puii unor dinozauri mai mari se năşteau vii, la fel ca mamiferele. Deoarece mulţi dintre aceştia erau tot timpul pe drumuri fie pentru a căuta hrană, fie pentru a scăpa de răpitori, nu prea aveau timp să depună ouă şi să aştepte câteva săptămâni sau luni pentru ca micuţii să iasă din ouă şi să crească la dimensiunea la care se puteau apăra de duşmani. Cel mai mare ou de dinozaur care a fost găsit vreodată, avea doar 30 de centimetri. Puiul care ieşea din acest ou nu putea fi mult mai mare, deci trebuia să crească într-un ritm foarte rapid pentru a ajunge la dimensiunile unui adult.

Primele fosile

Oase fosilizate de dinozauri au fost găsite cu multe secole în urmă, dar oamenii nu ştiau ce sunt acestea - mulţi credeau că sunt resturi ale unor oameni uriaşi. Doar prin anii 1820 a început să devină clar că este vorba de rămăşiţele unor reptile uriaşe, dispărute în trecut.

In 1822 Gideon Mantell a găsit câţiva dinÅ£i mai mari într-o carieră de piatră din Sussex în sudul Angliei. A remarcat faptul că aceÅŸtia seamănă cu dinÅ£ii unor ÅŸopârle din America de Sud, iguanele. El a tras concluzia că dinÅ£ii fosilizaÅ£i provin de la o reptilă, pe care a numit-o Iguanodon, adică reptila cu “dinÅ£i de iguană”.
Aproape peste tot în lume s-au găsit resturi fosilizate de dinozauri: oase ÅŸi dinÅ£i. Ca frecvenţă, a doua grupă a rămăşiÅ£elor fosiliere este reprezentată de urme de picioare, numite “urme fosiliere”, care se deosebesc de fosilele în care s-au păstrat resturi din corpul animalelor.
Excrementele de dinozaur fosilizate, numite coproliţi - precum şi conţinutul intestinal şi pietrele din stomac au furnizat mai multe informaţii despre meniul dinozaurilor. S-au găsit şi amprente de piele; din acestea, oamenii şi-au putut forma o imagine despre aspectul exterior al dinozaurilor.
Nimeni nu ştie ce culoare aveau dinozaurii, fiindcă pielea se descompune prea repede şi nu se păstrează sub formă de fosile. Unii cercetători consideră că dinozaurii răpitori aveau culori de camuflaj, pentru a se putea ascunde şi furişa în aproprierea prăzii.
Dinozaurii au dispăait la sfârşitul perioadei cretacice, cu aproximativ 65 de milioane de ani în urmă. Fenomenul nu a putut fi explicat în mod satisfăcător până în prezent, cu toate că paleontologii au lansat numeroase ipoteze. Una din acestea presupune că Pământul ar fi fost atins de o radiaţie mortală, în urma exploziei unei supernove în apropierea planetei noastre.

Dispariţie treptată

Alţi cercetători sunt de părere că dispariţia dinozaurilor a fost determinată mai degrabă de schimbarea treptată a condiţiilor climaterice. Iernile au devenit din ce în ce mai reci, verile tot mai fierbinţi, ceea ce le-a favorizat pe micile mamifere care hibernau în timpul iernii. S-ar putea să nu aflăm niciodată răspunsul exact.

Ştiai că?
â–  Denumirea de dinozaur - care înseamnă în greceÅŸte “ÅŸopârlă înfiorătoare” - a fost folosită pentru prima oară de către dr. Richard Owen, în anul 1841.
■ Cel mai mare dinozaur cunoscut până în prezent este Ultrasaurus; rămăşiţele acestuia au fost descoperite pentru prima oară în 1979. Greutatea corporală, după unele estimări, era de 130 de tone.
■ Cel mai mare ou de dinozaur a fost găsit în Franţa. Era cât o minge de rugby şi a fost depus de către uriaşul Hypselosaurus, care făcea parte din sauropode.
■ Stegosaurus, greu de 2 tone şi lung de 6 metri, avea un creier cât o nucă, foarte mic, raportat la dimensiunile corporale.