Europa feudala

In ciuda atacurilor brutale din exterior, la începutul secolului al XlX-lea Europa lua naştere şi feudalismul devine sistemul social dominant.

Evul mediu este un termen general folosit pentru a se referi la istoria Europei între anii 1000 şi 1500 e.n. Această perioada este o epocă determinantă în dezvoltarea culturii şi societăţii europene. La început, Europa Centrală şi de Vest erau pe cale de a ieşi din luptele crâncene duse cu intruşii externi şi interni. însă spre sfârşitul acestei perioade, după mai multe declinuri şi perioade de dezvoltare, de multe ori chiar prin utilizarea energiei barbarilor ostili, şi-a început expansiunea politică şi culturala o Europă mai mare şi mai dinamica, în urma căreia şi restul .lumii a trecut prin schimbări definitive.
Europa a dus mult timp lipsă de resurse naturale utilizabile, iar reţeaua rudimentară de comunicatii abia putea lega localitatile mici si imprastiate. Comertul era slab dezvolatat, iar majoritatea comunităţilor erau autarhice: atât alimentele cât şi uneltele şi le confecţionau singuri.
Comerţul se baza pe troc în loc de bani. în cazul unor recolte proaste, supravieţuirea unor comunităţi sau a unor indivizi era în primejdie şi erau expuse atacurilor hoardelor nomade, cum erau vikingii.
Astfel era necesară o protecţie mai bună a comunităţilor, dar de multe ori chiar şi puterea centrală era destul de slabă, şi întotdeauna prea departe pentru a interveni în caz de urgenţă.

Sistemul feudal

Toţi aceşti factori au hotărât în mare parte structura societăţii europene înaintea erei feudale clasice. Epocile următoare au numit rezultatul acestui-proces feudalism, dar nu a fost nimic sistematic în formarea lui. Individul în căutarea securităţii a cerut protecţie de la un lider local, acceptând rolul de supus al acestuia.

Relaţia feudală în evul mediu însemna o interdependenţă personală. Feudalul se angaja să-şi apere vasalul, în schimb vasalul jura fidelitate feudalului. Acesta din urmă îşi câştiga astfel adepţi, dar spre a-şi asigura propria securitate, el devenea vasalul unui feudal şi mai mare. In vârful ierarhiei de putere formate din feudali şi vasali, se situa regele ca feudalul suprem, pentru care cei mai însemnaţi feudali depuneau jurământ de loialitate (fidelitate). O caracteristică a orânduirii feudale era această relaţie de supra- şi subordonare. Se corela cu două concepte de importanţă majoră din acea vreme:  proprietatea asupra pământului şi  serviciul militar. Pentru suveranitate şi alte angajamente luate feudalul primea o danie de pământ. Aceasta era numită feudum, de unde provine şi termenul de feudalism.

Serviciul militar

Obligaţia majoră a vasalilor era serviciul militar. Datoria feudalilor de rang înalt era ca într-un număr prestabilit de zile din an să fie la dispoziţia regelui cu o forţă armată negociată. Din punctul de vedere al regelui, aceasta rezolva problema apărării ţării. De altfel, din cauza resurselor insuficiente regele nu era capabil să menţină o armată proprie permanentă.
Datorită moşiilor imense, aristocraţii erau capabili sâ-şi respecte angajamentul şi să recruteze soldaţi suficienţi, deoarece şi aceştia puteau să dea pământ vasalilor lor, care la rândul lor puteau face acelaşi lucru, şi aşa mai departe.
La baza piramidei feudale au stat: luptătorul - acel cavaler a cărui moÅŸie era suficientă doar pentru satisfacerea propriilor nevoi ÅŸi întreÅ£inerea unui cal mare, care-1 putea duce împreună cu armura sa. în perioada de “serviciu” anuală, el trebuia să-ÅŸi însoÅ£ească superiorul în regimentul regelui sau în război, trebuia să lupte de partea feudalului în conflictele locale sau să îndeplinească misiuni paÅŸnice în cetate, devenită simbolul cel mai reprezentativ al puterii feudale.

Cavalerii din evul mediu

Cavalerul este figura principală în scrierile medievale. Ţăranul agricultor însă era considerat doar puţin mai presus de un animal de jug, deşi tot sistemul feudal se baza pe munca lui. Majoritatea ţăranilor erau iobagi, adică nu erau chiar sclavi, dar nu aveau drept de strămutare.

Pentru garantarea unui nivel de securitate oarecare, aceştia erau nevoiţi să cedeze o parte prestabilită din recolta anuală şi din animalele avute şi totodată trebuiau să lucreze pe terenurile proprii ale feudalului un anumit număr de zile gratis: robotul. în mod normal iobagul nu avea şanse de a se opune, deoarece moşierul îi era totodată şi judecătorul atotputernic şi îi putea cere numeroase alte servicii suplimentare după placul lui. în plus iobagii trebuiau să plătească şi dijma sau zeciuiala (decima), deoarece şi biserica se adaptase la sistemul feudal. Arhiepiscopii, episcopii si conducatorii manastirilor, abatii, au primit moşii de la rege şi au avut proprii lor vasali şi iobagi. Astfel aspectul religios al bisericii a intrat adesea în contradicţie cu rolul împlinit în viaţa economică. Loialitatea conducătorilor bisericeşti era împărţită adesea între rege şi papa de la Roma. Domnitorii au fost în conflict cu fiecare papă, de-a lungul anilor, în privinţa dreptului de numire a conducătorilor bisericeşti, care beneficiau şi de o influenţă însemnată în viaţa politică.

In ciuda clarităţii aparente a jurămintelor solemne şi a contractelor semnate, sistemul a purtat în şine germenul conflictelor. Domnitorii au avut întotdeauna probleme privind controlul asupra principalilor aristocraţi. Aceştia aveau putere absolută pe propriile moşii şi datorită moştenirii averilor de către membrii familiei feudale, puterile locale au devenit din ce în ce mai independente. Dacă din când în când un rege puternic vroia să reducă din independenţa lor, sau altul mai nepăsător lăsa frâul prea liber, aristocraţii puternici puteau să se opună. Dacă puterea centrală era slăbită cu ocazia urcării pe tron a unui copil, atunci aristocraţii au aranjat disensiunile pe cale armată. Din această cauză evul mediu s-a caracterizat prin revolte numeroase, războaie private şi civile.

Confuzii legislative

Din relaÅ£ia feudală s-au născut numeroase situaÅ£ii neclare din punct de vedere juridic. Dacă cineva a primit feude de la doi feudali sau a posedat moÅŸii în două ţări diferite, s-a ivit întrebarea firească: pe cine trebuie să slujească ÅŸi pentru cine să pornească la luptă? Cazurile erau ÅŸi mai complicate, când regele unei ţări a posedat feuduri în alte ţări. Spre  exemplu Wilhelm Cuceritorul nu aparÅ£inea nici unei autorităţi feudale ca rege al Angliei, însă ca prinÅ£ al Normandiei era vasalul regelui francez. Regii Angliei au fost în situaÅ£ii similare de-a lungul secolelor. Puterea lor a reprezentat o ameninÅ£are continuă pentru feudalii francezi, totodată prestigiul regal ÅŸi atribuÅ£iile lor au exclus deplasarea la Paris dacă “domnul” lor îi chema. Sistemul militar feudal ar fi fost mai eficient dacă ar fi purtat numai campanii scurte împotriva intruÅŸilor străini. Efectuarea unor campanii militare mai serioase ridica probleme însemnate tocmai datorită naturii restrânse a obligaÅ£iilor feudale. Deseori vasalii refuzau să lupte în afara regatului, pe motiv că aceasta depăşeÅŸte deja atribuÅ£iile lor. Dacă se angajau totuÅŸi în luptă, după depăşirea termenului de 40 de zile aveau dreptul ca pur ÅŸi simplu să plece de pe câmpul de luptă ÅŸi aÅŸa au ÅŸi procedat, indiferent de starea luptelor. Tocmai din această cauză, regii au preferat să se bazeze pe regimente de mercenari, bineînÅ£eles în limita în care ÅŸi-au putut permite acest lucru. Datorită faptului că moÅŸiile se puteau moÅŸteni, moÅŸierii preferau rolul de domn în provincie decât cel de luptător ÅŸi preferau să plătească impozit în loc de serviciu militar.

Imperii instabile

Din cauza mobilităţii şi resurselor restrânse, este evident că imperiul uriaş realizat de marele împărat franc Carol cel Mare (771-814), putea fi doar o entitate temporară întreţinută de o persoană ieşită din comun. Chiar şi Carol cel Mare a reuşit cu greu să potolească marii aristocraţi, iar domnia fiului său Ludovic cel Blând a fost marcată de conflicte interne şi războaie civile. La trei ani după moartea lui, fiii au împărţit ţara între ei. Au luat naştere statele france independente de Est şi de Vest, fiecare cu limbă şi obiceiuri diferite. Unul a fost predecesorul Franţei, iar celălalt al Germaniei.
Puterea centrală  era  atât  de slabă în ambele regate, incat mult timp au existat numeroase regiuni franceze şi principate germane independente. In secolul al IX-lea şi la începutul secolului al X-lea Europa creştină s-a confruntat cu greutăţi majore şi au existat vremuri când se părea că nu va rezista atacurilor barbare. în sud Islamul îşi păstrase caracterul militar, în Spania numai regiunile nordice erau sub controlul împăraţilor creştini şi exista în continuare pericolul expansiunii musulmane. Flotele maritime arabe au ocupat Sicilia şi alte insule care erau baze perfecte pentru invadarea ariilor continentale. Europa Centrală a gemut sub povara devastatoare a incursiunilor provocate de poporul călăreţilor maghiari, venit din Orient. Zona de coastă a Europei de Vest era terorizată de vikingii nu mai puţin periculoşi. Au navigat adânc în interiorul continentului pe fluvii şi pe alocuri chiar s-au şi stabilit.

Expansiunea creÅŸtinismului

Europa creştină a supravieţuit totuşi rezistând atacurilor sau convertind inamicii. Până la începutul secolului al X-lea s-a reuşit convertirea vikingilor la creştinism în Anglia şi Normandia, ceea ce a însemnat că aceştia şi-au asimilat forma de viaţă creştină vestică şi cu timpul s-au contopit cu poporul englez, respectiv francez. Până la sfârşitul secolului chiar şi în zona lor de origine, Scandinavia, majoritatea lor au trecut la creştinism. La est regele saxon Otto I a învins definitiv ungurii pe câmpia Lech în 955. în câteva decenii şi aceştia s-au convertit la creştinism, astfel s-a înlăturat orice impediment din calea expansiunii creştinismului spre orient.

Civilizaţia islamică încă era mai dezvoltată în acest timp decât cea a vestului creştin. Nu au reuşit să-i învingă şi nicidecum nu puteau să-i convertească, dar cel puţin au oprit expansiunea Islamului. Sicilia a fost recucerită de către normanzi, un popor rezistent, perseverent şi îndrăzneţ - urmaşii cuceritorilor vikingi, care s-au stabilit în nord-vestul Franţei, în Normandia. Aceştia au cucerit în 1066 şi Anglia, au ocupat teritorii în Italia şi ulterior au avut un rol important în cruciade. Cucerirea Angliei a reprezentat un eveniment hotărâtor în dezvoltarea feudalismului, deoarece Wilhelm Cuceritorul a format un sistem feudal deosebit de strict în noua ţară. In secolul al X-lea urmaşii regelui Carol cel Mare - împăraţii din dinastia Carolingiană -au dispărut atât de pe pământul francez cât şi de pe pământul german. însă ideea unui împărat vestic, încoronat de papă nu a dispărut complet niciodată.
In 962, după victoria obţinută asupra ungurilor şi după campania italiană reuşită, Otto I s-a încoronat împărat în Roma. începând de acum împăraţii germani erau glorioşi dar ei suportau şi povara titlului de împărat, deoarece în afara principatelor germane erau domnitorii supremi ai Italiei de Nord. Ei au fost destul de puternici pentru a înlătura puterea papală de la tron şi au pus proprii candidaţi în locul lor, dar spre sfârşitul secolului al XI-lea, instituţia papală a căpătat putere şi astfel a început una dintre cele mai mari drame ale evului mediu: istoria furtunoasă a relaţiilor ostile dintre împăraţi şi papalitate. Episodul poate cel mai vestit a fost în iarna anului 1077 la Canossa, când împăratul german excomunicat, Henric al IV-lea s-a adresat pentru iertare papei Gregorian.

Cruciadele

In secolul al Xl-lea ţările europene erau în plină dezvoltare. Populaţia a crescut şi s-au extins teritoriile cultivate. A crescut importanţa oraşelor şi a comerţului la toate nivelele societăţii - de la ţărănime până la cavaleri toată lumea aspira la o libertate mai mare şi dorea mai mult pământ. Spre sfârşitul secolului încrederea în forţele proprii al Europei Occidentale crescuse într-o asemenea măsură încât domnitorii ei s-au considerat în stare să pornească expediţii militare de anvergură mai mare, ceea ce a rezultat prima cruciadă din 1096. Cavalerii au pornit spre bazinul estic al Mării Mediterane cu scopul de a recuceri Pământul Sfânt (Palestina) de la musulmani. Datorită succeselor de la început, negustorii occidentali s-au stabilit în porturile Levantului, astfel intensificându-se importul articolelor orientale în Europa şi statutul forţei împărăţiei bizantine a luat sfârşit definitiv.