Filmul mut

După inventarea imaginii în mişcare, cinematografia a devenit curând o artă extrem de populară, care, până şi fără sunet, atrăgea spectatorii peste tot în lume.

Pe filmul cinematografic, deşi denumirea sugerează altceva, nimic nu se mişcă: filmul este compus din mii de imagini statice, care sunt rulate în faţa ochilor spectatorului. Imaginile, chiar şi după dispariţia lor, se păstrează o vreme în faţa ochilor (se întipăresc în creier). în concluzie, dacă după fiecare imagine urmează alta, puţin diferită de precedenta, nu vom observa întreruperile, având impresia că vedem o singură acţiune continuă.
Acest fenomen se numeÅŸte “incapacitatea” vederii, servind ca bază pentru numeroase  jocuri din secolul al XlX-lea. A fost însă necesară depăşirea multor obstacole până ca aceasta să poată fi adaptată în creaÅ£iile cinematografice. Primele fotografii au fost făcute prin anii 1830, dar filmul s-a putut realiza doar după obÅ£inerea unor aparate care puteau înregistra mai multe imagini succesive, adică se putea prinde miÅŸcarea. A fost nevoie de încă un aparat, care reuÅŸea să redea, să proiecteze aceste imagini, cu aceeaÅŸi viteză.
După câteva zeci de ani, în atelierul renumitului inventator american, Thomas Alva Edison a fost creat un aparat de filmat şi un proiector, numit cinetograf.

NaÅŸterea cinematografului

Primul cinetograf prezentat în 1894 în New York, funcţiona după principiul strobosco-pului. în anul următor, fraţii de naţionalitate franceză, Auguste şi Louis Lumiere şi-au prezentat cinematograful: acesta a proiectat imaginile pe o pânză. Spectatorii au fost uluiţi de imaginile simple, care prezentau evenimente banale, de toate zilele. Timp de câţiva ani,  cinematograful a fost considerat o noutate; filmele puteau fi vizionate în târguri şi localurile cu program artistic.
începând cu 1900 cineaştii şi-au dat încet seama că filmul poate fi folosit şi într-un mod creativ, prezentând întâmplări fictive şi nu doar evenimente reale. Unul din pionerii acestuia a fost Georges Melies; Filmul său Călătorie pe Lună (1902) a arătat că aparatul de filmat oferă şansa de a realiza diferite trucaje şi efecte speciale. Filmul lui Edwin J. Porter, Jefuirea unui tren a fost tot atât de important, dar din punctul de vedere al redării unor întâmplări reale; în acesta el a folosit câteva efecte speciale pentru a creşte suspansul, cum ar fi montajul paralel: două şiruri de acţiuni diferite, care se petrec în acelaşi timp, sunt prezentate alternativ.
După 1900, proiecţiile de film au ieşit încet din corturile şi sălile improvizate, în anul 1910 existând deja câteva mii de săli de cinematograf în Europa şi America. Cinematografia a devenit treptat o mare afacere, mai ales după 1912, când au apărut primele mari filme artistice. Filmele, care durau o oră sau chiar mai mult (în locul celor anterioare, de 15-16 minute), au dat posibilitatea unor producţii mai mari, în special unor creaţii pe teme istorice, cu decoruri imense şi câteva mii de figuranţi; italienii au fost primii în acest domeniu, cu filmul Quo Vadis (1912).

D. W. Griffith

Naşterea unei naţiuni (1915) şi Nerăbdarea (1916) au fost la fel de spectaculoase, iar din punct de vedere artistic au depăşit cu mult producţiile italiene şi oricare alt film făcut înainte. Acestea au fost create de regizorul american D.W. Griffith, primul geniu al cinematografiei. Filmele pe care le-a turnat abordau teme mai serioase, erau mai complexe şi mult superioare din punct de vedere al realizării tehnice. Griffith a aplicat cu o măiestrie fără pereche tehnica montajului, folosind mai multe camere de filmare, pentru ca în imaginile înregistrate să poată modifica distanţele şi unghiurile; camerele aveau o libertate de mişcare mult mai mare, pentru ca acţiunea să poată fi urmărită în permanenţă. Filmele lui Griffith au avut un impact serios, demonstrând că cinematografia nu este un domeniu neutru, ci este o forţă morală şi politică cu influenţă asupra unor probleme deosebit de importante. Naşterea unei naţiuni a abordat unele idei rasiste, provocând un scandal imens, în urma căruia filmele lui Griffith au fost interzise în multe state americane.
Până atunci, industria cinematografică şi-a mutat sediul de pe coasta de est în Hollywood, California; clima de acolo permitea filmările în tot cursul anului, cheltuielile fiind mai reduse (cel puţin la început). în creaţiile cinematografice s-au impus câteva mari studiouri, ca de exemplu Universal Pictures şi Warner Bros: acestea fabricau pe banda rulanta cele mai populare filme din perioada respectivă. Primul război mondial (1914-18) a paralizat industria cinematografică europeană, astfel încât Hollywood a putut face paşi înainte, filmele lor atrăgând un număr uriaş de oameni.
în această perioadă toate filmele erau încă mute, deoarece nu se găsise o metodă eficientă pentru a sincroniza sunetul cu conversaţiile şi acţiunile din film. Erau scrise câteva rânduri de explicaţii pe peliculă, însoţite de obicei de o muzică potrivită la pian, pentru a accentua efectul dramatic. în esenţă însă filmele mute se bazau pe interpretările foarte sugestive ale starurilor şi pe imaginile alese pentru a povesti o întâmplare.

Apare filmul sonor

Degeaba existaseră toate tehnicile vizuale dezvoltate până atunci, odată cu apariţia filmului Cântăreţul de jazz (1927) cu muzică sincronizată şi conversaţie, epoca filmului mut a luat sfârşit aproape instantaneu, începuse epoca filmului sonor. Wayne sau Henry Fonda, au arătat că westernul poate să prezinte o imagine reală a trecutului, a conflictelor personale sau a unor comuniuni. Ungurul Lugosi Bela în rolul Dracula şi englezul Boris Karloff în rolul Frankenstein au popularizat filmele horror, şi astfel au avut numeroşi continuatori.

Sistemul bazat pe vedete

Realizarea filmelor hollywoodiene s-a bazat mai ales pe staruri, printre care au existat vedete renumite ca Gary Cooper, Bette Davis, Clark Gabie, Greta Garbo, Katharine Hepburn, Gregory Peck ÅŸi Spencer Tracy. Studiourile făceau orice pentru publicitatea acestora, astfel că fanii se duceau automat la un “film Clark Gabie”, indiferent de tema acestuia. Sistemul acesta era foarte important într-o industrie care într-un timp scurt a realizat deosebit de multe filme. Hollywood-ul a fost martorul multor succese fantastice; totuÅŸi multe dintre filmele realizate au fost rodul unei munci de rutină, cu schimbări de situaÅ£ie previzibile. Unii creatori geniali ÅŸi independenÅ£i, ca Orson Welles - autorul marii capodopere Cetăţeanul Kane (1941), s-au văzut nevoiÅ£i să plece de la Hollywood.

Filmele produse aici de obicei ocoleau temele politice ÅŸi sociale serioase, iar prezentarea relaÅ£iilor sexuale era aproape în totalitate   exclusă   de   cenzura   asumată voluntar, ÅŸi în ciuda celor mai neaÅŸteptate schimbări de situaÅ£ie, întotdeauna dragostea învingea înaintea căderii cortinei. Majoritatea filmelor adoptau voit un .ton dominator ÅŸi “american”, deÅŸi au folosit regizori ÅŸi câteva vedete “de import”, pentru a arăta publicului ceea ce americanii considerau păcătos ÅŸi nefiresc la europeni. NemÅ£oaica Marlene Dietrich juca perfect aceste roluri. Cunoscutul actor francez Charles Boyer era numit “marele amorez” iar sentimentala ÅŸi misterioasa suedeză Greta Garbo a rămas probabil cea mai mare legendă a Hollywoodului.
Chiar dacă cei cu o personalitate puternică au reuşit să ocolească cu greu capcanele sistemului studiourilor şi temele folosite erau limitate, multe filme hollywoodiene au fost, cu siguranţă capodopere.

Dincolo de graniţele Hollywood-ului

In afara Statelor Unite cele mai multe filme au fost un mijloc de distracţie ieftină, fiind realizate doar pentru publicul ţării respective. Le lipsea forţa atracţiei internaţionale, şi profesionalismul specific filmelor hollywoodiene. Dar, desigur s-au realizat şi capodopere asemenea celor mai rar realizate la Hollywood, acestea impunându-se datorită cadrului natural, peisagistic nou şi al unui spirit de observaţie matur. în Franţa au lucrat vedete cum ar fi Jean Gabin, şi regizori ca şi Julieu Duvivier, Marcel Carne şi mai cu seamă Jean Renoire al cărui film intitulat Regula jocului (1939) figurează în topul celor mai bune 12 filme ale lumii. Dintre regizorii germani îi putem aminti pe G.W.Pabst şi Fritz Lang, care au turnat filmul şocant intitulat M (1931) despre un ucigaş de copii.
Spre deosebire de occident Uniunea Sovietică a trecut foarte lent la realizarea filmelor sonore iar asuprirea politică sub conducerea lui Stalin a întrerupt multe cariere artistice. Marele regizor al filmelor mute Serghei Eisenstein a realizat totuşi capodopera Ivan cel Groaznic (două părţi, 1942-1946), iar Mark Donskoi a arătat o imagine superbă despre viaţa Rusiei înainte de revoluţie în filmul Copilăria lui Maxim.

In Anglia Alexander Korda a avut un succes răsunător cu filmul Viaţa personală a lui Henric al VLI-lea, însă încercările de a realiza o industrie a filmului care să aibă impact şi în afara graniţelor a rămas fără rezultate. Merită atenţie şi documentaristul John Grierson care a fost producătorul unor filme clasice cum ar fi Poşta nocturnă (1936), film care a prezentat trenul poştal care circulă noaptea între Amglia şi Scoţia.
Cel mai mare talent englez, Alfred Hitchcock, făcuse deja câteva filme, printre care Rendez-vous Londonez (1938) înainte de a se stabili la Hollywood. în filmele sale, de la FascinaÅ£ie (1945) la Psycho (1960) el a dovedit un desăvârÅŸit profesionalism, a creat scene extrem de tensionate, elemente de suspense create cu măiestrie ÅŸi personaje inconfundabile.  De  altfel,  s-a încetăţenit termenul profesional “Hitch”.

Problemele de după război

Spre deosebire de industria filmului din cele mai multe ţări, Hollywoodul a rămas la fel de productiv şi în timpul celui de-al doilea război mondial ca şi înaintea acestuia. însă după terminarea războiului s-au ivit tot mai multe probleme. O hotărâre juridică a întrerupt controlul studiourilor asupra cinematografelor, astfel în faţa acestora s-a deschis o concurenţă liberă. Maccarthysmul - presupusa urmărire şi punerea pe lista neagră a comuniştilor - a privat industria filmului de mulţi actori talentaţi.

Şi înainte de toate influenţa televiziunii, atracţia divertismentului urmărit confortabil de acasă, a cauzat o scădere alarmantă a numărului de spectatori în cinematografe. Acum filmul trebuia să se bată pentru public,
Un răspuns al Hollywoodului a fost realizarea unor filme cu buget mic ale căror cheltuieli s-au amortizat repede. Unele au prezentat viaÅ£a agitată de după război, probleme sociale, dar s-au făcut ÅŸi multe filme poliÅ£iste care erau caracterizate de un deznodământ ceÅ£os, atmosferă sumbră ÅŸi care au sugerat sentimenul unei societăţi degradate. De atunci criticii francezi au botezat acest gen de filme “film noir” (adică “filme negre”), realizări care contrar aÅŸteptărilor au avut o influenţă mare. Principala tactică a Hollywoodului pentru cucerirea publicului era însă realizarea unor superproducÅ£ii cu care televiziunea nu se putea lua la intrecere.

Superproducţii istorice

MulÅ£umită metodei Eastman Color, relativ ieftină, filmele color au reuÅŸit să scoată de pe piaţă filmele alb-negru aproape în totalitate; filmul pe ecran lat a apărut în 1953 odată cu Cinemascope; turnarea filmelor în studiouri cu fundal proiectat în spatele actorilor, a fost înlocuită cu turnări la faÅ£a locului, iar mai târziu au introdus ÅŸi sunetul stereo. Rezultatul a fost o serie de “moÅŸtri” - lungi, costisitori, spectaculoÅŸi - ca Cele zece porunci (1956) ÅŸi Lawrence al Arabiei (1962). în ciuda filmelor falimentare ca Cleopatra (1963) aceste filme-gigant au devenit reprezentative în istoria filmărilor.
In anii cincizeci, vedete consacrate ca Cary Grant sau James Stewart şi-au sporit renumele, dar au apărut numeroase noi talente, care au fost identificate cu tineretul rebel, ca Marlon Brando sau James Dean, şi Marilyn Monroe. Proclamată după război zeiţa sexului, Monroe era o frumuseţe blondă, întruchiparea nevinovăţiei şi de o vulnerabilitate care ieşea în evidenţă mai ales în comediile simple. Propaganda vieţii ei personale şi moartea ei fulgerătoare au creat o legendă.

Incercări în afara graniţelor

In perioada ei cea mai bună, industria europeană de film a dat după război, mărturia unei seriozităţi artistice deosebit de adânci. Şcoala italiană neorealistă, din păcate cu o viaţă scurtă, (Rosselini, Visconti, De Sica) a realizat filme despre viaţa obişnuită de după război, despre greutăţile cotidiene, utilizând decoruri adevărate şi actori amatori. Cel mai bun exemplu în acest gen este filmul lui De Sica Hoţii de biciclete (1948). La începutul carierei sale foarte lungi de regizor., suedezul Ingmar Bergman a făcut filmele A şaptea pecete (1956) şi Sfârşitul zilei (1957), care au fost urmate de multe alte filme cutremurătoare şi de multe ori pline de dezamăgire şi tristeţe, care puneau sub semnul întrebării sensul vieţii. în ciuda cenzurii politice din estul Europei, aici s-au născut filme extraordinare chiar dacă au fost sumbre, în timp ce în Japonia operele lui Akira Kurosava, iar în India operele lui Ray Satyajit au pus în evidenţă saltul valoric in filmul asiatic.