Forme de organizare politica in Antichitate

Antichitatea a cunoscut diferite tipuri de forme de organizare politică: în Orient a apărut însăşi forma de organizare a oamenilor numită stat (modelul statului de tip oriental este monarhia egipteană). Vechii greci au organizat oraşul-stat numit polis (în cadrul căruia a luat naştere democraţia ca sistem de organizare a statului). Republica şi apoi Imperiul Roman au reprezentat încercări de unificare a unor vaste teritorii sub aceeaşi conducere.

Monarhia egipteană

Situată în nord-estul Africii, ţara Egiptului a fost locuită din cele mai vechi timpuri, fiind un leagăn al civilizaţiei. Dezvoltarea agriculturii s-a datorat revărsărilor fluviului Nil. Revărsările sale anuale fertilizau pământul pe care se cultivau grâu, legume, viţă de vie, pomi fructiferi etc.
Statul în Egipt a apărut în urmă cu aproximativ 5000 de ani prin unificarea formaţiunilor politice de pe cursul superior şi inferior al Nilului. în fruntea statului se afla un monarh cu puteri absolute numit faraon şi care era considerat a avea o natură zeiască. Monarhia egipteană s-a caracterizat prin conducerea centralizată a statului realizată cu ajutorul funcţionarilor faraonului şi prin faptul că tipul de economie şi forma de proprietate erau predominant de stat.
Egiptul antic a avut o istorie foarte lungă, timp în care modalitatea de organizare a statului s-a modificat lent. Acest stat a ajuns la apogeu în urmă cu 3500 de ani când s-a angajat într-o politică expansionistă în Asia în timpul faraonului Thutmes al III-lea. Treptat, în regiunea cuprinsă între Marea Mediterană şi Golful Persic au apărut şi alte state cu tendinţe expansioniste (regatul Asiriei, regatul Noului Babilon etc.) care au silit Egiptul să se retragă şi să se renunţe la politica expansionistă. în anul 525 î.Hr. Egiptul a fost cucerit de armatele Imperiului Persan şi şi-a pierdut independenţa.

Democraţia ateniană

Sudul Peninsulei Balcanice, insulele din Marea Egee şi coasta apuseană a Asiei Mici au constituit patria vechilor greci. Relieful este muntos, solul nefiind prielnic practicării agriculturii. Pe acest pământ poporul grec s-a format în urmă cu circa 3000 de ani ca urmare a năvălirii mai multor valuri de triburi indo-europene.
Forma specifică de organizare a vechilor greci a fost polisul. Un polis era alcătuit dintr-un oraş şi teritoriul înconjurător. Locuitorii liberi ai polisului erau cetăţeni şi beneficiau de drepturi politice. Unul dintre aceste polisuri a fost Atena, situată în Peninsula Attica. în secolul al VH-lea î.Hr. la Atena au început lupte politice care au avut ca rezultat apariţia primului sistem politic democratic din istorie (510 î.Hr.). Democraţia ateniană a cunoscut apogeul în timpul marelui om politic Perlele (cea. 495-429 î.Hr.). Ea a cunoscut unele caracteristici pe care nu le mai întâlnim astăzi:
1. Democraţia antică era o democraţie directă. Aceasta însemna că toţi cetăţenii Atenei erau membri ai instituţiei supreme a statului, numită Adunarea poporului (ecclesia), care se întrunea la intervale regulate. Democraţia contemporană este o democraţie reprezentativă, adică oamenii sunt conduşi de reprezentanţii lor desemnaţi prin alegeri.
2. Democraţia antică era limitată de faptul că de la exercitarea drepturilor politice erau excluse anumite categorii (femeile, străinii şi sclavii).
3. In cadrul democraţiei ateniene nu se manifesta principiul separării puterilor în stat (vezi lecţia Organizarea statului modern).
Grecii nu au izbutit niciodată să formeze un singur stat. Teritoriile lor au fost cucerite de macedoneni şi apoi de romani.

Roma antică

Destinul Romei a fost uimitor. La început o aşezare neînsemnată, situată în regiunea Latium din Italia, după câteva secole Roma era stăpâna întregului bazin al Mării Mediterane.
Roma a fost întemeiată în secolul al VIII î.Hr. Prima populaţie a aşezării au format-o agricultorii şi păstorii latini şi sabini. Legendele romane vorbesc despre şapte regi care au condus Roma timp de 250 de ani. Aceleaşi legende arată că în anul 509 î.Hr. ultimul rege a fost izgonit şi Roma a devenit republică.

Republica romană (509-27î.Hr.)

In această perioadă, în interior, statul s-a confruntat cu conflicte pentru obţinerea de drepturi politice de către cetăţenii de rând numiţi plebei. Aceştia au izbutit după două secole de confruntări să obţină drepturi egale cu aristocraţii (numiţipatricieni). Republica romană a primit o organizare politică originală şi eficientă, bazată pe trei instituţii principale:
Senatul, alcătuit din cetăţenii bogaţi, era instituţia cea mai importantă care conducea politica internă şi externă a statului.
Adunările populare formate din toţi cetăţenii aveau ca principală atribuţie alegerea magistraţilor.
Magistraţii aveau atribuţii administrative, fiscale, judecătoreşti etc. în general, magistraţii erau aleşi pe durată limitată (un an) şi exercitau funcţia împreună cu unul sau mai mulţi colegi. Cei mai importanţi magistraţi erau cei doi consuli care beneficiau de puterea supremă în stat. în caz de primejdie deosebită pentru Roma, în locul consulilor era ales un dictator care avea un mandat de şase luni.

In circa 250 de ani Roma a cucerit întreaga Italie, după războaie grele cu populaţiile din Peninsulă (latinii, etruscii, samniţii, galii etc). în următoarele două secole, romanii au ocupat teritorii imense în jurul Mării Mediterane (Spania, Africa de Nord, Grecia, Asia Mică, Galia - cum era numită actuala Franţă, etc). Cele mai grele momente pentru romani le-au constituit războaiele cu Cartagina, un bogat oraş din nordul Africii, pe care în cele din urmă romanii au distrus-o (146 î.Hr.). Romanii au îmbinat forţa militară cu o diplomaţie abilă. în aceste războaie de cucerire ei şi-au dovedit superioritatea militară. Armata romană, organizată în legiuni, era excelent înarmată, echipată şi condusă. Soldaţii romani, rezistenţi şi cu un moral ridicat erau fără egal în acea epocă.
După marile cuceriri, instituţiile republicane (eficiente pentru un oraş-stat) nu mai erau capabile să asigure administrarea unui stat care se întindea pe trei continente. Acest fapt a deschis o perioadă de criză de aproape un secol. Tensiunile interne au fost rezolvate prin mai multe războaie civile la capătul cărora Octavianus (cunoscut sub numele de Augustus) a instaurat la Roma o formă de conducere monarhică, Imperiul.

Imperiul Roman (27î.Hr.-476d.Hr.)

Imperiul Roman a cunoscut două faze în evoluţia sa:
Principatul (27 Î.Hr.-284 d.Hr.) s-a caracterizat prin păstrarea instituţiilor republicane şi prin divizarea puterii între monarh (numit principe sau împărat) şi senat. Apogeul Imperiului a fost atins în secolul II d.Hr. în timpul domniei împăraţilor din dinastia Antoninilor (98-193 d.Hr.). Statul roman a atins maxima expansiune teritorială când împărat a fost Traian (98-117), cuceritorul Daciei. Principatul a intrat într-o puternică criză în secolul al III-lea. Criza s-a manifestat prin războaie pentru tron care s-au purtat timp de o jumătate de secol. Crizei i-a pus capăt împăratul Diocleţian (284-305), care a instaurat Dominatul.

Dominatul (284-476) s-a caracterizat prin preluarea unor elemente ale monarhiei de tip oriental. Astfel, împăratul a devenit Dominus et Deus (stăpân şi zeu), toate puterile fiind concentrate în mâinile monarhului. Statul a devenit centralizat, puterea civilă a fost separată de cea militară, provinciile au fost reorganizate. Reformele au fost continuate de Constantin cel Mare (306-337). Acesta, prin Edictul de la Milano (313) a recunoscut creştinismul ca religie liberă în imperiu şi a mutat capitala statului la Constantinopol (330), fapt care a avut un imens impact asupra istoriei universale.
Sub Teodosie cel Mare (379-395) a fost ultimul moment în care Imperiul a fost condus de o singură persoană. După moartea acestui împărat, statul a fost divizat între cei doi fii ai acestuia în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus. Partea de apus a imperiului a cunoscut o criză puternică economică, politică şi socială, care a avut ca rezultat căderea acestuia (476) sub atacurile popoarelor migratoare (în special de origine germană). Partea răsăriteană, cunoscută sub numele de Imperiul Bizantin, şi-a continuat existenţa glorioasă timp de un mileniu.

Regatul Dac

Strămoşii poporului nostru, geto-dacii au fost creatorii unei civilizaţii de o profundă originalitate. Societatea geto-dacă a cunoscut mari progrese economice (în domeniul metalurgiei fierului şi al olăritului) şi sociale (divizarea societăţii în aristocraţi, numiţi tarabostes, şi oameni de rând, numiţi comaţi), ceea ce a condus la apariţia unor forme de organizare politică din ce în ce mai complexe. Astfel, în jurul anului 300 î.Hr., Dromichete conducea o uniune de triburi care 1-a înfrânt pe puternicul rege macedonean Lisimah. Două secole mai târziu, izvoarele atestă marea stăpânire a lui Burebista (cea. 82-44 î.Hr.). Acesta a dominat un imens spaţiu care se întindea de la Carpaţii Păduroşi la Munţii Balcani şi de la cursul mij lociu al Dunării la Marea Neagră şi gurile Bugului. Burebista a participat la războiul civil de la Roma între Caesar şi Pompei, luând partea celui din urmă. Cum învingător a fost Caesar (48 î.Hr.), acesta a pregătit o mare expediţie împotriva regelui dac, care nu s-a mai desfăşurat, întrucât Caesar a fost asasinat (44 î.Hr.). Aceeaşi soartă a avut-o şi Burebista.
După moartea lui Burebista, marea sa stăpânire s-a destrămat. Nucleul statului dac s-a păstrat însă în Transilvania, unde cel mai însemnat rege a fost Decebal (87-106). în timpul domniei sale, civilizaţia dacilor a cunoscut apogeul. Astfel, cele mai mari ateliere de prelucrare a fierului din afara lumii greco-romane au fost descoperite în Dacia. Au fost înălţate cetăţi de apărare impresionante care protejau măreaţa reşedinţă regală de la Sarmizegetusa. Statul condus de Decebal era mai puternic decât marea stăpânire a lui Burebista, datorită faptului că era mai omogen şi mai avansat din punct de vedere economic.

Dacii au intrat în conflict cu romanii din cauza atacurilor în scop de jaf pe care le întreprindeau asupra provinciilor de la sud de Dunăre. Pe de altă parte, Dacia avea mari bogăţii naturale, în special aur, care erau râvnite de romani. în consecinţă, au avut loc două războaie purtate de Decebal împotriva împăratului Traian (101-102, 105-106), care au fost câştigate de romani, iar Dacia a fost transformată în provincie romană. Regele Decebal a avut un sfârşit de erou, luându-şi viaţa pentru a nu cădea prizonier în mâinile învingătorilor.

IZVOARE

Despre Ramses al II-lea, faraonul Egiptului:
„îndată ce am ieÅŸit din pântecul maicii mele, eram înzestrat cu vitejie ÅŸi tărie, eram pregătit, eram puternic, eram gata de luptă, înaintam ca un fiu al zeului atotputernic, eram statornic aÅŸezat pe tronul lui «înverzit» ÅŸi vedeam cum poporul se bucura din pricina mea, de parcă eram Horus, fiul lui Isis.”

Dreptul de cetăţenie ateniană:
„Dreptul de cetăţean are numai cel născut din doi părinÅ£i care sunt cetăţeni atenieni. El e trecut în controalele comunei la vârsta de optsprezece ani. Această operaÅ£ie se face în prezenÅ£a adunării comunale, care, după ce a prestat jurământul, cercetează dacă cel prezentat are vârsta legală, ÅŸi dacă se găseÅŸte că nu, tânărul rămâne minor. Apoi adunarea cercetează dacă e liber ÅŸi dacă naÅŸterea lui corespunde condiÅ£iilor cerute de lege. Dacă adunarea decide că nu e liber, respectivul are dreptul să apeleze la tribunalul poporului… în caz că sentinÅ£a tribunalului confirmă hotărârea adunării, respectivul e vândut de stat ca sclav. însă dacă el obÅ£ine o sentinţă care-i dă câştig de cauză, adunarea comunală e obligată să-l înscrie în controalele cetăţeneÅŸti. (Aristotel, Statul atenian)

Numirea în funcţii la Atena, în timpul lui Pericle, prin tragere la sorţi:
„Toate slujbele din administraÅ£ie obiÅŸnuite se ocupă prin tragere la sorÅ£i, afară de administrator al fondurilor pentru armată, postul de administrator al fondurilor pentru sărbători ÅŸi cel de prepus al fântânilor. AceÅŸtia sunt aleÅŸi prin vot, iar cei aleÅŸi funcÅ£ionează de la Marile Panatenee [sărbătoarea cea mai importantă închinată zeiÅ£ei Atena] dintr-un an, până la Panateneele următoare. Tot prin el se aleg toÅ£i ofiÅ£erii.” (Aristotel, Statul atenian)

Plata funcţiilorîn statul atenian:
„Fiecare cetăţean care ia parte la o ÅŸedinţă ordinară a adunării poporului primeÅŸte ca plată o drahmă, iar pentru o ÅŸedinţă extraordinară, o drahmă ÅŸi jumătate (nouă oboli). Judecătorii ia tribunale… primesc câte trei oboli de ÅŸedinţă. Consilierii, câte cinci oboli de ÅŸedinţă… ArhonÅ£ii primesc pentru întreÅ£inerea lor câte patru oboli…” (Aristotel, Statul atenian)

Democraţia ateniană în viziunea lui Pericle:
„Avem o constituÅ£ie [aici, organizare a statului] care nu ia nimic din legile altora, ba mai degrabă - în loc să-i imităm pe alÅ£ii - noi le suntem pildă. Se numeÅŸte democraÅ£ie, pentru că orânduirea aceasta nu este în interesul celor puÅ£ini, ci în al celor mulÅ£i. în neînÅ£elegerile dintre particulari, legea este egală pentru toÅ£i. Cât priveÅŸte dregătoriile, pe fiecare noi îl preÅ£uim pentru îndeletnicirile obÅŸteÅŸti, potrivit meritului care i-a făcut faima ÅŸi nu potrivit categoriei sociale căreia îi aparÅ£ine, ci doar virtuÅ£ii lui. Omul nevoiaÅŸ nu este împiedicat, prin aceea că nu are un nume vestit, de a înfăptui vreun bine cetăţii…” (Tucidide, Războiulpeloponeziac)

Organizarea conducerii Republicii romane:
„Consulii, când nu se găsesc în fruntea armatei, ci se află la Roma, sunt stăpâni pe toate treburile publice. CeilalÅ£i magistraÅ£i le sunt supuÅŸi ÅŸi îi ascultă, afară de tribunii plebei… Senatul are mai întâi deplina putere asupra tezaurului public. Căci el dispune de toate veniturile, ca ÅŸi de toate cheltuielile… De asemenea, de crimele săvârÅŸite în Italia care cer o cercetare publică… tot senatul se ocupa… De asemenea, dacă trebuie să trimită la careva din afara Italiei o delegaÅ£ie pentru a împăca pe vreunii, pentru a transmite un sfat sau, se înÅ£elege, un ordin pentru a primi în supunere sau pentru a declara un război, el poartă de grijă. De asemenea, când vin delegaÅ£ii la Roma, prin mijlocirea senatului se stabileÅŸte cum trebuie să trateze cu fiecare ÅŸi cum trebuie să răspundă… în stat numai poporul are dreptul să dea recompense ÅŸi pedepse… El singur hotărăşte pedeapsa cu moartea… Apoi poporul acordă magistraturile celor care merită…” (Polybios, Istorii)

Principatul lui Augustus:
„In timpul celui de-al ÅŸaselea ÅŸi al ÅŸaptelea consulat al meu, după ce am pus capăt războaielor civile, am trecut în mâinile senatului ÅŸi poporului roman puterea statului, pe care o deÅ£inusem în întregime mai înainte, cu consimţământul tuturor. De la această dată i-am întrecut pe toÅ£i doar prin autoritatea mea, fără a avea însă mai multă putere decât ceilalÅ£i colegi ai mei de magistratură.” (Faptele divinului Augustus, inscripÅ£ie descoperită la Ankara, în Turcia)

Portretul regelui Decebal:
„Dar cel mai însemnat război pe acea vreme pentru romani a fost cel împotriva dacilor, care îl aveau în fruntea lor pe Decebal, om cu mare pricepere în treburile războiului, cu mare iscusinţă în executarea operaÅ£iunilor de luptă. Åžtia foarte bine când era momentul să atace ÅŸi când trebuia să se retragă, era meÅŸter în a întinde o cursă ÅŸi în a câştiga victoria în luptă, iscusit când era cazul să profite din plin de victorie sau când era în folosul lui să părăsească bătălia, dacă se simÅ£ea în inferioritate. Aceste însuÅŸiri au făcut din Decebal pentru multă vreme un adversar al romanilor demn de temut.” (Cassius Dio, Istoria romană)