Harta politica a lumii

Geografia politică este ramura geografiei umane care se ocupă cu studiul relaţiei dintre procesele politice şi mediul geografic. Studiază relaţia dintre om (individul sau comunitatea umană) şi învelişul geografic, dar mai ales influenţele exercitate de deciziile politice asupra teritoriului.

Geografia politică abordează o problematică vastă, cum sunt statele şi grupările de state, frontierele, regiunile geopolitlce şi geostrategice, convingerile politice (geografia electorală) ş.a.
Harta politică a lumii redă aspectele geografice privind statele, grupările lor şi relaţiile dintre ele.

1. Grupările regionale de state

►Statele. Grupările regionale de state

Statul reprezintă un teritoriu independent şi suveran, în care trăieşte o populaţie care, în cazul statelor moderne, formează o naţiune (statul naţional).
Statele sunt delimitate prin frontiere sau graniţe, care pot fi naturale, de-a lungul unor râuri ( Dunărea, între România şi Bulgaria), pe creste muntoase (creasta Anzilor dintre Chile şi Argentina) sau convenţionale (artificiale), unde elementele naturale lipsesc (graniţele rectilinii din Sahara ale statelor Mali, Algeria, Libia, Egipt etc), sau există considerente social-istorice (graniţele multor state federale ale S.U.A. şi Australiei).

Graniţele de stat pot fi modificate în urma unor conflicte armate (după Primul Război Mondial), sau prin înţelegere (reapariţia graniţei dintre Republica Cehă şi Slovacia, respectiv, dispariţia ei dintre Republica Federală Germană şi Republica Democrată Germană, după 1989).

După modul de exercitare a puterii de stat, există republici şi monarhii. Republicile pot fi prezidenţiale (preşedintele statului este şi şeful executivului, ex. S.U.A.) sau parlamentare (parlamentul deţine puterea supremă în stat, ex. Germania, Grecia).

Monarhiile pot fi absolute (ex: Arabia Saudită, unde monarhul este suveran); parlamentare (ex: Belgia, Marea Britanie şi Irlanda de Nord, Japonia, unde monarhul este doar o figură de reprezentare) şi constituţionale (ex: Bhutan, cu participarea reprezentanţilor populaţiei la votarea legislaţiei).

Statele se pot asocia în uniuni şi organisme, în funcţie de interesele lor politice, economice, tradiţiile istorice. Una dintre aceste forme este statul federal. Acesta rezultă din asocierea mai multor state, care îşi păstrează o parte din prerogative, altele ca politica externă şi apărarea fiind exercitate de statul federal (Elveţia, Germania, Federaţia Rusă, Statele Unite ale Americii, Brazilia, India).
Harta politică a lumii reprezintă statele independente, teritoriile dependente sau grupările de state (vezi harta anexată). Cum acestea s-au modificat în permanenţă de-a lungul istoriei, şi harta politică s-a schimbat mereu.

►Evoluţia în timp a hărţii politice

In Antichitate şi în Evul Mediu nu se poate vorbi de state în sensul actual. Au existat teritorii, locuite iniţial de familii şi triburi, din care treptat s-au dezvoltat formaţiuni asemănătoare statelor actuale ca, de exemplu, imperiile (Imperiul lui Alexandru Macedon, Imperiul Roman). Acestea şi-au modificat adesea limitele teritoriale, de regulă în urma unor războaie.
Astfel, Imperiul Roman a ajuns la cea mai mare dezvoltare la începutul secolului al ll-lea d.Hr., sub împăratul Traian, cuprinzând Europa de Sud, Anglia, părţi din Europa Centrală, Dacia, iar în est ajungând până la Lacul Caspic şi Golful Persic.
In Evul Mediu au existat numeroase imperii, uneori cu întinderi apreciabile, din care s-au individualizat statele actuale. Marile descoperiri geografice, începând cu sfârşitul secolului al XV-lea, au lărgit orizontul de cunoaştere al marilor puteri europene: Portugalia, Spania, Anglia, Franţa ş.a.

Noile teritorii explorate au fost luate sub stăpânire - uneori cu preţul distrugerii unor civilizaţii înfloritoare, ca aceea a mayaşilor şi a incaşilor - şi ulterior transformate în colonii, în special, în vederea exploatării bogăţiilor naturale (minereuri, lemn ş.a.), iar mai târziu şi pentru forţa de muncă ieftină şi pieţe de desfacere.

Dezvoltarea sistemului colonial de-a lungul secolelor a cauzat numeroase conflicte de interese, iar destrămarea lui, începând în prima jumătate a secolului al XlX-lea, a determinat apariţia unor state noi. Astfel, majoritatea statelor sud-americane a apărut în perioada 1810-1830, în timp ce în alte regiuni ale Globului sistemul colonial a dăinuit până în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

2. Harta politică a lumii

► Lumea actuală

1. Până la sfârşitul secolului al XlX-lea lumea era împărţită între puterile coloniale (Anglia, Franţa, Spania, Portugalia, Germania, Olanda, Italia). După Primul Război Mondial, Germania, ca putere înfrântă, şi-a pierdut coloniile.
2. După cel de Al Doilea Război Mondial a început destrămarea sistemului colonial. Coloniile ÅŸi-au obÅ£inut independenÅ£a, mai ales în urma ConferinÅ£ei de la Bandung (1955). Anul 1960 a fost supranumit „Anul Africii”, deoarece s-au eliberat 12 state (Republica Democratică Congo, Camerun, Nigeria, Niger, Mali, Madagascar ÅŸ.a.).
3. Obţinerea unui statut independent al teritoriilor coloniale a continuat şi în deceniul al Vlll-lea, în special în regiunea Mării Caraibelor.
Ultimele modificări majore pe harta politică s-au datorat în mare măsură căderii Cortinei de Fier, destrămării lagărului socialist din Europa de Est:

a) Unificarea celor două state germane la 3 octombrie 1990: Republica Federală Germană, apărută în 1949 prin unirea zonelor de ocupaţie americană, britanică şi franceză, şi Republica Democrată Germană, prin transformarea sectorului de ocupaţie sovietic. A rezultat un stat mare, puternic, cu cea mai numeroasă populaţie din Europa (peste 80 milioane locuitori).

b) Separarea Uniunii Sovietice, în 1991, într-o serie de state independente, Federaţia Rusă, Ucraina, Bielorusia, Moldova şi republicile baltice (Estonia, Letonia şi Lituania) în Europa, Kazahstan, Rep. Kirghiză, Rep. Turkmenă, Rep. Tadjică şi republicile caucaziene în Asia. După destrămarea Uniunii Sovietice s-au declanşat situaţii conflictuale între Armenia şi Azerbaidjan, între Rep. Moldova şi Transnistria, între Federaţia Rusă şi Ucraina ş.a.

c) Separarea în 1993 a Republicii Cehoslovacia în două republici: Republica Cehă şi Republica Slovacă.

d) Destrămarea Republicii Federative Iugoslavia în republici independente, proces care a început în 1991. S-au. desprins, pe rând, Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi Macedonia. Actuala Republică Federativă Iugoslavia cuprinde Serbia şi Muntenegru. Desprinderile republicilor au fost însoţite de numeroase conflicte armate, culminând cu războiul din Kosovo (provincie cu o populaţie majoritară albaneză), unde s-a declanşat un război etnic fără ca starea conflictuală între cele două etnii să-şi găsească o rezolvare acceptabilă.
Revigorarea naţionalismului şi pretenţiile teritoriale ale unor forţe politice au dus la numeroase războaie, printre care războiul din Cecenia din ultimii ani.

►Principalele probleme de geografie politică

Geografia politică studiază numeroase evenimente, care, uneori, prezintă o dinamică activă:

a) Analiza teritorială a principalelor puteri şi modificarea echilibrului de forţă în lumea contemporană, în acest sens trebuie menţionate S.U.A., Uniunea Europeană, Japonia, Federaţia Rusă - ca mari puteri economice, dar şi militare (cu excepţia Japoniei). Sunt urmărite, de asemenea, principalele organizaţii internaţionale, scopurile şi modul lor de acţiune: Uniunea Europeană, NATO, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane, Liga Arabă, Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC) ş.a.

b) Repartiţia geografică şi cauzele conflictelor armate: războaie între state (în ultimii ani, între Israel şi Liban, R. D. Congo şi Ruanda, Sudan şi Uganda, Sudan şi Etiopia, India şi Pakistan) sau lupte în interiorul unor state (Mexic, Algeria, Senegal, Ciad, Angola, Uganda, Somalia, Afganistan, Sri Lanka, Indonezia, Turcia, Iugoslavia, Federaţia Rusă - Daghestan, Cecenia).

c) Repartiţia geografică şi cauzele unor conflicte nerezolvate sau latente rezultate din divizarea unor state (Coreea, Cipru), prin existenţa unor teritorii independente, revendicate de către un stat (Taiwanul, revendicat de China) sau prin revendicarea statutului de autonomie de către teritorii anexate sau ocupate (Tibetul, ocupat de China).

d) Procesul de globalizare, prin care se înţelege intensificarea unor relaţii sociale sau economice între locuri îndepărtate, astfel încât evenimente dintr-un loc devin determinante pentru procese care se derulează într-un loc situat la mare distanţă.

Se discută mult pe seama marilor concerne nord-americane sau europene, care produc o serie de mărfuri în Lumea a Treia, preponderent în Asia (Coreea de Sud, China, Taiwan, Thailanda ş.a.) unde mâna de lucru este ieftină. Globalizarea nu ţine seama de interesele statului sau a regiunilor, ci doar de cele ale concernelor. Dacă, de exemplu, un concern are interesul să mute o fabrică dintr-o ţară în alta, o face fără a ţine cont de forţa de muncă rămasă în şomaj în fostul amplasament.
Datorită procesului de globalizare se intensifică mult transporturile internaţionale: materiile prime sunt transportate într-un sens, de pildă din Europa în Asia de Est, iar produsele finite în sens invers.
Globalizarea vine adesea în contradicţie cu un alt fenomen: regionalizarea.

e) Regionalizarea şi formarea regiunilor transfron-taliere. Graniţele sunt de regulă linii clare de separaţie dintre state. Prin reducerea acestei funcţii şi printr-o permisibilitate mărită, devin posibile noi forme de organizare a spaţiului geografic, în regiuni transfrontaliere.

Acestea au început să se dezvolte în Europa în anii ‘60, mai întâi în regiuni cu o omogenitate relativă a nivelului de dezvoltare economică. Astfel, la frontiera dintre Germania ÅŸi Olanda s-a format Euroregiunea Gronau-Entschede, apoi, la „întâlnirea” ElveÅ£iei cu FranÅ£a ÅŸi Germania, Euroregiunea Basel ÅŸ.a. în spaÅ£iul alpin s-a dezvoltat Comunitatea Statelor Alpine.
Scopul regiunilor transfrontaliere este o colaborare economică mai strânsă a ţinuturilor aşezate de ambele părţi ale frontierelor, urmărirea stării mediului înconjurător şi a problemei protecţiei naturii, îmbunătăţirea reţelei de comunicaţii, organizarea în comun a timpului liber (sport, cultură) ş.a. - toate în folosul populaţiei care trăieşte în fâşiile de graniţă.
După 1990 au început să se formeze regiuni transfrontaliere ÅŸi de-a lungul „Cortinei de Fier”, chiar dacă spre est există o scădere evidentă a nivelului de dezvoltare economică. Asemenea euroregiuni s-au dezvoltat, de pildă, în spaÅ£iul transfrontalier dintre Germania, Polonia ÅŸi Republica Cehă.

In 1993 a luat naştere Euroregiunea Carpatică (regiuni din Ungaria, Ucraina şi Polonia; Slovacia a avut statut de observator; România n-a dorit să participe). Din 1997, au aderat şi România şi Slovacia.
In 1997 a fost înfiinţată şi Euroregiunea Dunăre-Mureş-Tisa, cuprinzând unităţi administrative din România, Ungaria şi Iugoslavia. Scopul ei este colaborarea economică, extinderea relaţiilor în domeniul administraţiei, sportului şi culturii. Această euroregiune a fost mult mai activă faţă de cea Carpatică, colaborările reluându-se imediat după încetarea războiului din Iugoslavia.

In cadrul statelor care au semnat şi aplică Tratatul de la Schengen, controalele la frontiere practic lipsesc, existând o liberă circulaţie de persoane şi mărfuri. Graniţa aici nu mai are decât funcţia tehnică de delimitare a unui stat faţă de altul. Acest tratat se aplică în următoarele state membre ale Uniunii Europene: Germania, Olanda, Luxemburg, Belgia, Franţa, Spania, Portugalia, Italia şi Austria. Actualmente, cetăţenii români pot călători în ţările comunităţii Europene fără vize.