Hidrosfera

Din suprafaţa Globului de 510.000.000 km² apa ocupă aproape trei sferturi. Apă se găseşte peste tot, în scoarţa Pământului până la adâncimea de 20 km, iar în atmosferă sub formă de vapori de apă, până la 15 km înălţime.

Componentele hidrosferei sunt:

• mările ÅŸi oceanele, care deÅ£in cea mai mare parte din volumul hidrosferei, respectiv 97,3%;
• apele curgătoare: pârâurile, râurile ÅŸi fluviile;
• apele stătătoare: mlaÅŸtinile, bălÅ£ile, lacurile;
• apa în stare solidă: zăpada, gheaÅ£a;
• apele subterane, situate în stratele scoarÅ£ei pământului;
• apa din atmosferă: vapori de apă.

Apele care se găsesc pe uscat se numesc ape continentale. Toate componentele enumerate mai sus formează hidrosfera.
O caracteristică a apei este mobilitatea care se datorează energiei solare.

Circuitul apei în natură

Datorită căldurii solare, apa de la suprafaţa mărilor şi oceanelor (mai ales din zona tropicală) se evaporă ridicându-se în atmosferă sub formă de vapori de apă. în atmosferă vaporii de apă sunt purtaţi de vânt prin straturi de aer rece, unde are loc procesul de condensare, vaporii se transformă în picături mici de apă care, unindu-se, formează picături mari care cad pe uscat, formând ploaia. Fenomenul are loc permanent.

Intr-un an de zile se evaporă din mări şi oceane o cantitate de 450.000 km³ de apă, din care aproximativ 400.000 km³ cad sub formă de ploaie înapoi, în mări şi oceane, formând circuitul mic al apei. De la suprafaţa uscatului se evaporă anual în jur de 62.000 km³ de apă, dar pe uscat cad 100 000 Km³ de apă, diferenţa provine din căderea apei oceanice pe uscat. Din apa căzută pe uscat, o parte se scurge prin râuri şi fluvii în mări şi oceane, iar o parte se infiltrează în scoarţa pământului dând naştere la apele subterane.

1. Apele continentale

Se găsesc la suprafaţa continentelor, iar o parte în interiorul scoarţei terestre.

► Apele curgătoare
Iau naştere din apa precipitaţiilor care se scurge pe pantele munţilor, dealurilor şi podişurilor, care adunându-se formează pâraiele, râurile şi fluviile.
• Pârâul este cea mai mică apă curgătoare cu caracter permanent; se varsă într-un râu.
• Râul este o apă curgătoare în care se varsă mai multe pârâuri (Someşul, Mureşul, Şiretul, Oltul, Argeşul etc) şi se varsă de regulă într-un fluviu, într-un lac sau  direct în mări (râurile din Dobrogea: Teliţa, Casimcea).
• Fluviul este cea mai mare apă curgătoare. în el se varsă mai multe râuri (Ex: Fluviul Dunărea, în care se varsă majoritatea râurilor din România; alte fluvii: Rinul, Volga, Tamisa, Amazonul, Mississippi etc).
Totalitatea fluviilor şi râurilor de pe Glob formează reţeaua hidrografică a Globului.
• La un râu (fluviu) distingem următoarele părţi: Izvorul, locul de unde ia naştere un râu.
Cursul râului, delimitat între izvor şi gura de vărsare, este locul pe unde apa se scurge la vale. El are trei sectoare.

Gura de vărsare este partea cea mai joasă a râului, locul unde se varsă râul (fluviul). Unele fluvii au gura de vărsare sub forma unui estuar (ex: Obi, Amazonul, La Plata etc), altele formează o deltă (ex: Dunărea, Mississippi, Nilul etc).
Importanţa apelor curgătoare:
• formează delte la vărsare;
• creează forme de relief: câmpii, lunci etc.
• realizează transportul fluvial (ex: Dunărea, Rinul, Tamisa etc).
• marile centre industriale sunt aşezate pe ape, alimentarea cu apă a aşezărilor omeneşti.

► Apele stătătoare
Sunt cantonate în scobiturile scoarţei terestre.
• Mlaştinile. Se formează pe terenurile netede (indiferent de forma de relief), acolo unde stratul freatic este aproape de suprafaţă, iar în subsol există un strat impermeabil (Ex: argilă). Pot fi întâlnite în luncile râurilor şi fluviilor şi în regiunile ploioase.
• Bălţile au luat naştere prin adunarea apei din ploi şi topirea zăpezilor în micile scobituri ale scoarţei.
• Lacurile sunt întinderi mai mici sau mai mari de apă cantonată în adânciturile scoarţei terestre şi sunt cele mai importante ape stătătoare.
Răspândirea lacurilor pe Glob depinde de tipurile de climă, formele de relief şi tipul de rocă.
După modul cum au luat naştere se clasifică în:
- lacuri relicte care au luat naştere din foste mări (ex: L. Arai, L. Marea Caspică, cel mai mare ca suprafaţă;
- lacuri tectonice, în şanţurile rezultate în urma cutremurelor de pământ (ex: L. Tanganica şi L. Malawi-Africa, L. Baikal-Asia, cel mai adânc din lume -1620 m;
- lacurile de baraj natural au luat naştere prin bararea unui curs de apă, în urma alunecărilor de teren (ex: Lacul Roşu în C. Orientali);
- lacurile vulcanice, formate în craterele vulcanilor (ex: L. Sfânta Ana);
- lacurile glaciare s-au născut în scobiturile lăsate prin topirea gheţarilor (ex: Marile Lacuri Americane, L. Ladoga, L. Onega, L. Bâlea, L. Bucura etc);
- lacurile sărate, formate în masivele de sare, în fostele ocne (Ex: L. Slănic-Moldova, L. Urm, L. Ocna Dejului, L. Ocna Sibiului etc);
- lacurile de baraj artificial (lacuri de acumulare) sunt create de om cu scopul producerii energiei electrice şi alimentării cu apă a aşezărilor umane (Ex: L. Vidra pe Lotru, L. Vidraru-Argeş, L. Beliş-Fântânele Someşul Cald etc).
• Importanţa economică a lacurilor
Sunt utilizate în: navigaţie (Ex: Porţile de Fier I); irigaţii; pescuit; alimentarea cu apă a localităţilor; tratarea unor boli (ex: L. Urm, L. Slănic -Moldova, L. Sărat etc); producerea de energie electrică; turism.

► Apa în stare solidă
Se găseşte la suprafaţa Terrei sub formă de zăpezi permanente şi gheaţă (gheţari).
• Zăpada se formează în păturile înalte ale atmosferei prin îngheţarea picăturilor de apă datorită temperaturii scăzute sub zero grade. Cade în zonele polare, pe munţii înalţi şi în zona temperată, iarna.
• Zăpezile permanente nu se topesc. Acest lucru se întâmplă în regiunile polare şi pe munţii înalţi.
• Gheaţa ia naştere din zăpezile permanente. Ziua fiind mai cald, zăpada de deasupra se topeşte, apa se infiltrează în stratul de zăpadă care se îndeasă şi noaptea îngheaţă; peste acest strat cade altă zăpadă, fenomenul se repetă, dând naştere la gheaţă.
• Gheţarii sunt arii de gheaţă ce se găsesc pe munţii înalţi şi în zonele polare.
a) Gheţarii montani se formează în zonele polare de la zero metri altitudine, în zona temperată de la 3 000 m, în zona caldă de la 5 000 m. Se găsesc pe munţii Alpi, Himalaya, Anzi, Caucaz, Kilimandjaro etc.
Un gheţar montan este alcătuit din două părţi:
• Circul glaciar, locul unde se acumulează zăpada şi se formează gheaţa.
• Limba gheţarului se formează când gheaţa din circ iese şi alunecă încet pe panta muntelui până la limita de topire. în mişcarea sa şlefuieşte scoarţa şi creeză relieful glaciar (morenele, văile glaciare). Din gheţarii montani se alimentează o parte din râurile Globului.
b) Gheţarii polariformează întinderi mari de gheaţă în regiunile polare (Groenlanda, Antarctica). Grosimea gheţii variază între 1500-3500 m. Uneori gheaţa de la marginea gheţarului se crapă, se desprinde şi pluteşte pe apă sub numele de aisberg. Gheţarii ocupă o suprafaţă de 16.000.000 km², din care 98,4% sunt polari. Totodată deţin cea mai mare parte din apa dulce.
Din cauza creşterii cantităţii de dioxid de carbon în atmosferă se produce topirea gheţarilor.

Antarctica (Polul Sud) este cel mai neîmbietor mediu de pe Pământ;
• se întinde pe o suprafaţă de cea 12,6 mii.Km², are o grosime de 2500 m (70% din rezervele de apă dulce ale planetei) şi o altitudine de peste 5000 m; aici au fost înregistrate recordurile absolute de frig: -92,7°C în luna iulie;
• este singurul teritoriu care nu este încadrat unui stat, având statut de spaţiu protejat internaţional.
Arctica (Polul Sud) este diferită:
• partea sa continentală este în prelungirea regiunilor cu climat mai puţin extrem şi este locuită;
• are centrul ocupat de un ocean acoperit de banchiză;
• populaţia s-a refugiat la marginea O. Arctic, unde dezgheţul estival permite pescuitul.
• Groenlanda este ocupată de o calotă glaciară de 1,8 mii. Km², iar o parte, a litoralului său este locuit.

â–º Apele subterane

Provin din apa precipitaţiilor care se infiltrează în scoarţa terestră prin rocile permeabile.
Apa de ploaie se infiltrează prin stratele permeabile în pământ şi se opreşte deasupra unui strat impermeabil.
Stratul cu apă ce se află deasupra unui strat impermeabil se numeşte strat acvifer. Când stratul acviferse găseşte aproape de suprafaţă dă naştere la apele freatice (în acest strat se sapă puţuri şi fântâni). Când stratul acvifer este situat la adâncime dă naştere la apele de adâncime.

Izvorul se formează când apa freatică iese singură la suprafaţă. Unele izvoare au apa rece, altele au apa caldă. Izvoarele care au temperatura apei peste +20°C se numesc izvoare cu apă termală (Ex. Băile Felix, Băile 1 Mai, Băile Harghita, Gioagiu Băi etc). Sunt izvoare care au apa în jur de +100°C, ele ţâşnesc la suprafaţă şi se numesc gheizere (Ex. Pen. Kamceatca (Rusia), Insula Islanda, Parcul Yellowstone (SUA). Apele care conţin în ele mai mult de 0,5 grame săruri se numesc izvoare cu apă minerală (ex. Borsec, Bilbor, Tuşnad, Vatra Dornei etc).

Din cauza presiunii din scoarţă unele ape ţâşnesc la suprafaţă dând naştere la fântânile arteziene.
Apa izvoarelor este utilizată la alimentarea cu apă potabilă a aşezărilor omeneşti, la tratarea unor boli (apele termale şi minerale).

2. Apele oceanice

Oceanele. Sunt cele mai mari unităţi hidrografice formate în mari scobituri (geosinclinale) ale scoarţei Pământului. Sunt patru oceane (Pacific, Atlantic, Indian, Arctic), care formează Oceanul Planetar.
• Oceanul Pacific (Oceanul liniştit, nume dat de Magellan) este cel mai mare ca suprafaţă (180.000.000 km²), cel mai adânc (11 516 m, în Groapa Cook), are cele mai multe insule grupate în arhipelagurile: Melanezia, Micronezia şi Polinezia etc.
Ţărmurile Pacificului sunt muntoase, presărate de la nord la sud de vulcani („Cercul de Foc al Pacificului”).
• Oceanul Atlantic are 93.000.000 km². Este situat între Europa ÅŸi Africa, în est, ÅŸi continentul America, în vest. Are forma literei „S” ÅŸi cele mai puÅ£ine insule. Comunică larg cu toate oceanele. Adâncimea maximă este de 8 385 m în dreptul Insulei Puerto Rico. Pentru că este aÅŸezat între două zone puternic dezvoltate, cu puternice schimburi comerciale, este cel mai circulat ocean.
• Oceanul Indian are 76 000 000 km² şi este situat între continentele Asia, Africa şi Australia. Are adâncimea maximă de 7 450 m (Groapa Jawa) şi cele mai calde ape.
• Oceanul Arctic este situat în nordul continentelor Asia, Europa, America de Nord. Are 14.900.000 km². Totodată, are şi cea mai mică adâncime - 5444 m (în nord-estul Arhipelagului Franz Josef). La suprafaţă este acoperit cu o pătură de gheaţă care are grosimea cuprinsă între 1-7 m, numită banchiză.
Deşi comunică între ele pe cale naturală, pentru a scurta distanţele oamenii au construit canale de navigaţie. Ex.: Canalul Suez şi Canalul Panama.

Mările sunt unităţi hidrografice mai mici ca suprafaţă decât oceanele şi mai puţin adânci.
După aşezarea lor faţă de suprafeţele continentale mările sunt de trei tipuri:
• mările mărginaşe sunt situate la marginea continentelor, se aseamănă cu golfurile a căror apă intră în uscat. Ex: Marea Nordului, Marea Albă, Marea Kara etc.
• mările continentale sunt situate în interiorul continentelor. Temperatura apei lor este influenţată de cea de pe uscat. Ex. Marea Neagră, Marea Caspică etc.
• mările mediterane sunt aşezate între două continente. Ex. Marea Mediterană (aşezată între Europa şi Africa), Marea Roşie (între continentele Asia şi Africa), Mediterană americană (Marea Caraibelor, Golful Mexic).
Marea Neagră, alături de Marea Azov, Marea Caspică şi Lacul Arai au făcut parte din fosta Mare Sarmatică. Marea Neagră are puţine insule (I. Şerpilor, I. Sahalin), peninsule (Crimeea) şi golfuri (Crimeei). Este o mare cu ape dulci.

► Proprietăţi fizico-chimice ale apelor oceanice
• Salinitatea este cantitatea de săruri conţinută în apa oceanică. Oceanul Planetar are o salinitate de 35%o (un litru de apă marină conţine 35 grame săruri din care 27 g sare de bucătărie). La Ecuator, unde plouă zilnic, şi la Poli, unde evaporaţia este slabă, salinitatea este mai mică, ca şi în mările şi oceanele unde se varsă fluvii cu apă dulce. Salinitate mare se găseşte în apa mărilor şi oceanelor din zonele tropicale, unde evaporaţia este mare din cauza căldurii (în Marea Roşie 46%o).
• Densitatea apei. Cu cât apa este mai sărată cu atât este mai grea şi mai densă şi cu cât este mai puţin sărată este mai uşoară şi mai puţin densă (Marea Baltică).
• Culoarea. Apa este incoloră, dar când conţine particule minerale şi organisme capătă culoare, în funcţie de natura acestora. în clima ecuatorială apele au culoarea albastră, în clima rece au culoare verzuie. Culoarea mai variază şi în funcţie de salinitate şi de plancton. Culoarea albastră depinde şi de existenţa cerului senin.
• Transparenţa. în apa oceanică lumina solară pătrunde până la adâncimea de maximum 50 m. De la această adâncime în jos vizibilitatea încetează.
• Temperatura se schimbă cu latitudinea şi cu adâncimea. La suprafaţa apei dintre ecuator şi tropice temperatura este cuprinsă între 25 şi 30°C, în zona temperată între 8 şi 18°C, iar în zona polară -2°C. Pe verticală temperatura scade de la suprafaţă spre adâncime.
Oceanul Indian are apa cea mai caldă iar Oceanul Arctic pe cea mai rece. Dintre mări, Marea Roşie are apele calde, iar Marea Kara şi Marea Albă au apele reci.

►Mişcările apelor oceanice
Apele Oceanului Planetar sunt într-o permanentă mişcare, mai mult la suprafaţă. Cauzele sunt: vânturile, puterea de atracţie a Lunii şi a Soarelui, cutremurele de pământ, erupţiile vulcanice, diferenţa de densitate şi salinitate a apei etc.
Valurile sunt ondulări ale apei mărilor şi oceanelor la suprafaţă. După modul de formare, sunt de două feluri:
• valurile eoliene sunt produse de către vânturi, care exercită asupra apei de la suprafaţa mărilor şi oceanelor o presiune care pune apa în mişcare, o ondulează şi formează valul. Cele mai multe valuri pot atinge înălţimi de până la 18 m şi o lungime de până la 1 000 m. Mărimea depinde de puterea şi durata vântului.
• valurile seismice sunt formate în urma producerii cutremurelor de pământ pe fundul mărilor sau oceanelor. Se numesc şi tsunami (Japonia, Asia). Se produc rar, dar sunt mari, pot atinge o înălţime de 30 metri, o viteză de 500-800 km/h şi sunt distrugătoare.
Un val este alcătuit din patru părţi:
• creasta, partea cea mai înaltă;
• înălţimea, distanţa între creastă şi bază;
• baza, linia cea mai joasă a valului;
• lungimea, distanţa pe orizontală între două creste.

Erodează ţărmurile şi produc distrugerea digurilor şi a cheiurilor din porturi. Pot scufunda vapoarele.
Mareele sunt mişcări periodice ale apei mărilor şi oceanelor cauzate de forţa de atracţie a Lunii şi a Soarelui. Datorită forţei de atracţie a celor două planete apa se ridică şi invadează gura fluviilor şi ţărmurile joase ale continentelor timp de 6 ore, formând fluxul, după care alte 6 ore se retrage dând naştere la reflux.
In 24 de ore (o zi şi o noapte) se produc două fluxuri şi două refluxuri. Cele mai puternice maree se produc atunci când Luna şi Soarele atrag apa în aceeaşi parte şi cele mai slabe când Luna atrage apa într-o direcţie iar Soarele în alta.
înălţimea unui flux este cuprinsă între 4 şi 8 m. In Golful Fundy, pe ţărmul estic al Canadei înălţimea fluxului a atins 20 m.

Mareele au importanţă economică deosebită:
• înlesnesc navigaţia permiţând navelor să intre pe fluvii până la distanţe mari de ţărm (Franţa, Anglia, Japonia).
• modelează ţărmurile;
• unele ţări folosesc mareele ca sursă de energie -centrale mareeo-motrice (Franţa, Rusia, Canada, Japonia).
• locuitorii din zonele cu maree se hrănesc cu peşti şi animale marine scoase pe ţărm de flux.
Curenţii oceanici sunt deplasări ale apei la suprafaţă. în cazul lor apa înaintează dintr-o parte în alta a oceanului.
Cauzele curenţilor.
• vânturile regulate şi cele periodice (alizeele, musonii, vânturile de vest), care bat mai mult timp în aceeaşi direcţie, pun în mişcare apa de la suprafaţă, care se deplasează în direcţia lor;
• diferenţa de densitate dintre o masă de apă sărată şi una dulce. Apa sărată fiind mai densă se deplasează spre apa dulce mai puţin densă;
• diferenţa de nivel dintre apele oceanelor sau dintre o mare şi un ocean;
• mareele (mai ales fluxul) pun în mişcare apele de la suprafaţă;
• mişcarea de rotaţie a Pământului.
După temperatură, curenţii se clasifică în: curenţi calzi şi curenţi reci.
• Curenţii calzi se formează în zona caldă în oceanele: Pacific, Atlantic şi Indian, se deplasează spre nord sau sud, încălzind clima de pe ţărmuri.
• Curenţii reci se formează în Oceanul Arctic şi coboară spre sud, în Oceanul Atlantic (Curentul Groenlandei şi Curentul Labradorului) şi în Oceanul Pacific (Curentul Oya Shivo), răcind clima ţărmurilor pe care le udă.
Importanţa economică a curenţilor oceanici:
• încălzesc clima regiunilor mai reci;
• la întâlnirea curenţilor calzi cu cei reci sunt marile zone de pescuit (Nordul O. Atlantic şi Nordul O. Pacific);
• favorizează navigaţia;
• au un potenţial energetic mare.

3. Apele din orizontul local

Resursele de apă au fost în atenţia societăţii omeneşti din cele mai vechi timpuri, până în prezent.
Nu există aşezare umană pe Glob în al cărei orizont să nu se găsească în cantităţi mai mici sau mai mari resurse de apă, care trebuiesc cunoscute şi evaluate în vederea dezvoltării unei comunităţi umane.
Având ca bază cunoştinţele însuşite până acum, studiaţi cu atenţie hidrografia orizontului local (apele  subterane, apele curgătoare, apele stătătoare, apa în stare solidă, mări) şi precizaţi:
• Toate tipurile de ape existente (nominalizare, scurtă caracterizare).
• Importanţa apelor din orizontul local pentru economia locală şi naţională.
• Sursele de poluare şi măsurile întreprinse pe plan local sau naţional.