Industria si serviciile

Industria este o ramură a producţiei materiale, individualizată pe baza diviziunii sociale a muncii, prin care omul transformă materiile prime - extrase din subsol sau recoltate - în mijloace de producţie şi bunuri de consum.
Pe ansamblul economiei mondiale, industria ocupă locul principal, acoperind prin valoarea ÅŸi diversitatea produselor realizate cerinÅ£ele tuturor sectoarelor de activitate. Industria, spre deosebire de alte ramuri ale economiei, este purtătoarea celor mai avansate relaÅ£ii de producÅ£ie. în Europa, America de Nord ÅŸi Japonia, activităţile industriale au marcat puternic sistemul economic ÅŸi social, astfel încât ţările ajunse bogate, în opoziÅ£ie cu ţările slab dezvoltate, au fost considerate „ţări industriale”.
Pentru determinarea gradului de dezvoltare industrială se ia ca bază valoarea producţiei industriale sau contribuţia industriei la creşterea venitului naţional.

Dezvoltarea rapidă a industriei a trecut prin mai multe stadii, atât în ceea ce priveşte structura pe ramuri şi nivelul tehnologic, cât şi arealele geografice cuprinse.
Transporturile s-au dezvoltat în strânsă legătură cu dezvoltarea economică a statelor, cu noile descoperiri în ştiinţă şi tehnică, precum şi în legătură cu intensificarea comerţului mondial şi a traficului de pasageri.
Geografia transporturilor, ramură a geografiei economice, studiază sistemele de căi de comunicaţie, curenţii de transport care se desfăşoară în lungul acestora, nodurile de transport, diferitele tipuri de transport, la nivel mondial şi regional.

1. Evoluţia activităţilor industriale

►Cele trei revoluţii industriale
Pentru proliferarea extraordinară a industriei (cantitativă, dar şi în expansiune teritorială) se foloseşte în mod curent termenul de revoluţie industrială.
1. Prima revoluţie industrială este cea a cărbunelui şi oţelului. în înţelesul actual, industria îşi face apariţia abia în a doua jumătate a secolului alXVIII-lea în Anglia, prin introducerea maşinilor în ramura textilă, până atunci manufacturieră. Din secolul alXIX-lea, prin introducerea motorului cu abur în diferite ramuri prelucrătoare, industria mare se extinde după 1830 în Franţa şi Belgia, după 1850 în Germania, iar către sfârşitul secolului în S.U.A. şi alte ţări. Cărbunele devine cea mai importantă sursă de energie - în bazinele carbonifere concentrându-se industria şi oamenii.
2. A doua revoluţie industrială, cea a electricităţii şi a motorului cu combustie internă, începe o dată cu secolul al XX-lea.
3. De la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, lumea a intrat în cea de a treia revoluţie industrială, care se manifestă în plan ştiinţific, tehnic şi productiv.
• Dezvoltarea cercetării fundamentale şi aplicate a dus la apariţia unui progres tehnologic.
• Sectoarele cheie sunt de acum chimia de sinteză, electronica şi biotehnologia.
In industria chimică, o serie de invenţii au condus la producţia în masă a materialelor plastice, care, în diversitatea lor, au putut fi substituite produselor grele şi costisitoare. O nouă etapă, şi mai revoluţionară, este biochimia.
Industria electronică furnizează o gamă largă de produse, mai importante fiind cele utilizate în transmiterea informaţiei: radioul şi televiziunea şi mai ales maşinile informatice, capabile să ajute omul nu   numai în efortul său muscular, dar şi intelectual (activităţi de control şi precizie). Calculatoarele au o memorie capabilă să stocheze milioane de informaţii pe care le mobilizează şi utilizează fără întârziere, în funcţie de programul indicat de tehnicieni. Ele au devenit indispensabile în cercetare şi industrie.
Automatizarea este baza informaticii. Datorită ei, maşinile se pot conduce şi controla singure, fiind capabile de a corecta eventualele erori.
Robotizarea este tehnica de vârf care va aduce transformări considerabile în munca industrială. Roboţii sunt aparate dotate cu un sistem de control, capabile de operaţii autonome.

►Factorii repartiţiei teritoriale a industriei
Comparativ cu agricultura, care are o răspândire aproape continuă la scara Globului, industria apare insular. Reproducţia agricolă are la bază factori naturali, cea industrială procese fizice, chimice şi mecanice.
Asupra repartizării teritoriale a industriei acţionează o serie de factori economici, social-politici şi naturali.
1. Factorii economici se referă la apropierea de sursele de materii prime şi de energie, infrastructura economică a unor teritorii, nivelul dezvoltării transporturilor, apropierea zonelor de consum, preţul terenului, capital şi regimul impozitelor.
2. Factorii social-politici mai importanţi sunt gradul de calificare a forţei de muncă, existenţa tradiţiilor, considerentele de ordin strategic şi ecologic.
3. Factorii naturali ai amplasării industriei trebuie analizaţi prin prisma eficienţei economice, a specificului tehnologiei şi natura materiilor prime (poziţia geografică, relieful, prezenţa apei, direcţia dominantă a vânturilor ş.a.).

â–º Clasificarea ramurilor industriale
După destinaţia economică a producţiei deosebim:
- Grupa A- producătoare de mijloace de producţie;
- Grupa B - producătoare de bunuri de consum. După caracterul producţiei: industria grea, uşoară,
extractivă şi industria prelucrătoare.

1. Industria grea cuprinde:
• industria energetică: exploatarea combustibililor minerali (petrol, cărbuni, gaze naturale, şisturi bituminoase), utilizarea altor surse de energie, prelucrarea lor primară şi producerea de energie electrică;
• industria metalurgiei feroase: exploatarea minereurilor feroase şi a metalelor rare şi industria siderurgică (fontă, oţel, laminate);
• industria metalurgiei neferoase: exploatarea şi prelucrarea minereurilor neferoase şi metalelor preţioase;
• industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor: utilaje industriale, utilaje agricole, mijloace de transport, electrotehnică şi electronică, mecanică fină şi optică;
• industria chimică - exploatarea materiilor prime chimice, petrochimia, carbochimia, industria produselor clorosodice, a acidului sulfuric, a îngrăşămintelor, de medicamente şi cosmetică, de celuloză şi hârtie;
• exploatarea substanţelor nemetalifere utile şi industria materialelor de construcţie;
• exploatarea şi prelucrarea lemnului.

2. Industria uşoară are ca ramuri:
• industria textilă, a tricotajelor şi a confecţiilor;
• industria de blănărie, pielărie şi încălţăminte;
• industria poligrafică;
• industria alimentară.
Dezvoltarea prioritară a industriei grele este o condiţie obligatorie a construirii bazei tehnico-materiale în orice ţară.

2. Industria energiei electrice

► Importanţa industriei energetice
Activitatea umană a evoluat în strânsă legătură cu utilizarea cantităţii mereu crescânde a diferitelor forme de energie. Diversificarea activităţilor, creşterea consumului energetic şi modificarea structurii acestuia au făcut necesară transformarea energiei primare într-o formă secundară de energie, cu calităţi superioare, şi anume, în energie electrică.
Energia electrică are o contribuţie esenţială la dezvoltarea economică de ansamblu a unei ţări, la ridicarea gradului de civilizaţie. Consumul de energie electrică este un indicator al aprecierii nivelului de dezvoltare economico-socială şi al standardului de viaţă.

►Structura producţiei de energie electrică
In funcţie de sursele primare energetice, se disting termocentrale, hidrocentrale, centrale electro-nucleare, geotermice, mareomotrice, eoliene şi solare.
în consumul mondial de resurse energetice primare are loc o creştere evidentă a ponderii energiei hidraulice şi nucleare în defavoarea mai ales a petrolului. în structura balanţei de energie primară, combustibilii minerali deţin o pondere majoritară. între regiuni şi ţări există însă foarte mari deosebiri.
1. Termocentralele folosesc pentru producţia de energie combustibili minerali (cărbuni, petrol, gaze naturale, şisturi bituminoase). Pot fi construite într-un timp relativ scurt, cu investiţii nu prea mari şi au constanţă în funcţionare.
Posibilităţile de aprovizionare cu combustibil şi necesităţile de consum au determinat următoarea repartiţie geografică a termocentralelor:
a. termocentrale amplasate în bazine carbonifere (Ruhr, Doneţk, Silezia Superioară, China de Nord-Est, Pittsburgh, Moscova, Oltenia ş.a.);
b. termocentrale amplasate în bazine de exploatare a hidrocarburilor sau de-a lungul marilor magistrale de  transport (Volga-Ural, Golful Mexic, Midcontinent, Golful Persic ş.a.);
c. termocentrale localizate în marile centre sau aglomerări urbane (Chicago, New York, Ciudad de Mexico, Săo Paolo, Paris, Beijing, Bucureşti ş.a.);
d. termocentrale construite în porturile prin care se importă combustibili (Genova, Marsilia, Rotterdam, Hamburg, Yokohama ş.a.).
Unităţi de mare capacitate (3000-4000 MW) deţin S.U.A., Rusia, Franţa, Germania ş.a. Ţara noastră a construit centrale de mare capacitate la Turceni (2640 MW), Brăila (1920 MW), Rogojelu (1720 MW) ş.a.
2. Hidrocentralele transformă energia hidraulică în energie electrică. Este o formă de energie primară regenerabilă şi nepoluantă. Costul construcţiei hidrocentralelor este mai ridicat decât cel al termocentralelor, dar energia electrică produsă este de 3-5 ori mai ieftină datorită cheltuielilor ulterioare reduse. Rentabilitatea amenajărilor hidroenergetice creşte prin valorificarea complexă a lacurilor de acumulare.
Una dintre cele mai mari hidrocentrale europene se află la Porţile de Fier I (2136 MW), România.
Tendinţa actuală în energetica mondială este cea a amenajărilor complexe, integrate, în sistem cascadă (Rin, Ron, Volga, Nil, Columbia, Tennessee, Olt ş.a.).
Pe râurile cu debit mic, microhidrocentralele asigură independenţa energetică a unor aşezări izolate (în China, peste 50 000 de instalaţii sub 1 MW), în Germania - 5 000, în Franţa - 2 000, în Portugalia - 1 600 ş.a.).
în ansamblul lor, hidrocentralele participă cu 20-25% la producţia mondială de energie electrică, cu mari diferenţieri de la o ţară la alta. Cu peste 80% hidroenergie în structura producţiei de energie electrică sunt Norvegia, Brazilia, Congo, Paraguay, Islanda.
3. Centralele nuclearoelectrice sunt o alternativă la scăderea rezervelor de resurse clasice, dar solicită măsuri deosebite pentru evitarea poluării radioactive. Utilizează metale radioactive (uraniu, plutoniu, thoriu), care prin fisiune nucleară eliberează o mare cantitate de căldură (costul producţiei este cu 60% mai mic decât în termocentrale).
Ponderea energiei atomoelectrice din totalul producţiei diferă de la ţară la ţară: Franţa - 77%; Belgia
- 67%; Suedia - 46% ş.a. La finele anului 1996 a intrat în funcţiune primul grup al centralei nucleare Cernavodă (700 MW), al doilea fiind în construcţie.
4. Centralele geotermice valorifică energia calorică emanată de câmpurile geotermice. Asemenea instalaţii funcţionează astăzi în S.U.A., Rusia, Filipine, Mexic, Italia, Japonia, Indonezia, Noua Zeelandă, Nicaragua, Islanda ş.a. Ponderea lor în producţia mondială de energie rămâne încă modestă (0,3%). România are importante resurse geohidrotermale în Câmpia de Vest.
5. Centralele eoliene preferă fie zonele montane, fie cele litorale. Numărul lor este de peste 30.000 şi are tendinţa unei creşteri rapide (mai numeroase în S.U.A.
- 2.000 MW instalaţi, Marea Britanie, Franţa, Canada, Japonia, Olanda, Spania, Germania, Antile, ş.a.).
6. Centralele mareomotrice valorifică forţa mareelor cu amplitudine medie ridicată, cuprinsă între 5 şi 12 m. Principalele capacităţi energetice mareomotrice funcţionează în Franţa, Canada, Marea Britanie, Rusia, S.U.A., India, China, Coreea de Sud, Australia, Argentina ş.a.
7. Centralele electrice solare experimentale au fost construite în Italia, Spania, SUA, Israel, Australia, Franţa, Ucraina, Mexic ş.a.

► Producţia de energie electrică
Producţia mondială de energie electrică a crescut rapid de la o etapă ia alta.
Repartiţia diferită pe regiuni geografice explică în mare parte decalajele economico-sociale: America de Nord (33% din consumul mondial), statele Europei de Vest (20%), statele Europei de Est şi ex-URSS (22%), Asia de Est (China, Japonia, Coreea de Sud, 10,7%), alte state (14,3%).
Repartiţia consumului de energie electrică pe cap de locuitor este şi mai sugestivă pentru discrepanţele existente: Norvegia cu peste 20 000 KWh/loc; Canada, Suedia, S.U.A. între 10 000 - 20 000; Kuweit, Japonia, Franţa, Germania, Olanda ş.a. între 5 000 -10 000; sub 50 KWh/loc. în Somalia, Etiopia, Nepal etc.
In anul 1997, România înregistra o producţie de 51,7 mld KWh, revenind pe locuitor mai puţin de 2 600 KWh.
Pentru mileniul trei, economia mondială trebuie să beneficieze de tehnologii eficiente, mai puţin energofage, care să contribuie atât la creşterea productivităţii muncii, cât şi la diminuarea problemelor de impact ecologic.

3. Regiunile industriale

Ritmul industrializării şi modificările în structura pe ramuri lasă o puternică amprentă asupra localizării centrelor industriale, care se face în raport de mai mulţi factori: sursele de materii prime şi de energie, zonele şi centrele de consum, căile de comunicaţie, forţa de muncă şi specializarea în producţia industrială.

► Regiunea industrială - definiţie, caracteristici şi tipologie
Baza ierarhiei formelor de concentrare teritorială a industriei o constituie întreprinderea industrială. Zona industrială urbană, centrul şi arealul de centre industriale, gruparea sau complexul industrial reprezintă forme de organizare spaţială intermediare, de trecere la regiunea industrială. Este categoria cea mai importantă a regionării industriei, formată din numeroase centre şi complexe industriale, aflate în strânsă interdependenţă prin ample legături economice care asigură unitatea sa teritorială.
Regiunea industrială s-a constituit în timp în jurul unor poli de creştere (litorali sau interiori) sau în lungul unor axe de dezvoltare (căi de comunicaţie cu mare capacitate de circulaţie). Are un grad ridicat de valorificare industrială a spaţiului. în cadrul regiunilor industriale există de obicei una sau două ramuri de bază, în jurul cărora sunt polarizate şi alte ramuri secundare.
In funcţie de factorii genetici se pot stabili următoarele patru tipuri de regiuni industriale:

Regiunile formate pe baza resurselor energetice şi de minereuri. Se află îndeosebi în arealele de exploatare a resurselor respective şi au ramuri industriale legate de prelucrarea lor. Se disting regiunile carbonifere, petroliere şi metalurgice.
• Regiunile industriale carbonifere s-au format fie la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea (Middland de Vest), fie în a doua jumătate a secolului al XlX-lea (Ruhr, Donbas, Appalachii de Nord) şi chiar în cursul secolului XX (Kuzneţk, China de Nord-Est). Se mai remarcă regiunile Silezia Superioară (Polonia), Saar (Germania), Sambre - Meuse (Belgia), Ostrava - Karvina (Cehia).
• Regiunile petroliere sunt mai puţin numeroase deoarece hidrocarburile se exploatează în mare parte din regiuni încă slab dezvoltate şi sunt expediate la mari distanţe. Caracteristice sunt regiunile Baku (Azerbaidjan) şi Golful Mexic (SUA). Prelucrarea şi chimizarea petrolului într-o serie de zone de exploatare fac să apară nuclee ale unor viitoare regiuni petroliere (Maracaibo, Iranul de Sud-Vest, regiunea mexicană a Golfului Mexic).
• Regiunile metalurgice au la bază minereurile de fier (Lorena, Ural, China de Nord-Est, sud-vestul României) sau extracţia şi prelucrarea minereurilor neferoase: Shaba (Congo), Copper Belt (Zambia), Johannesburg (Republica Africa de Sud). în aceste regiuni, un rol foarte important îl are industria constructoare de maşini.

Regiunile urban-portuare
Regiunile urban-portuare apar şi se dezvoltă în strânsă corelaţie cu transporturile, forţa de muncă şi cerinţele pieţei, elemente care asigură şi un profil variat al producţiei industriale. Se deosebesc următoarele subtipuri:
• Regiunile urbane, formate în legătură cu evoluţia unor mari oraşe-capitală (Moscova, Paris, Viena, Budapesta, Ciudad de Mexico) sau a altor metropole (Milano, Săo Paulo etc). Se dezvoltă cu precădere industria mijloacelor de transport, electronica, industria textilă, de încălţăminte, poligrafică, alimentară.

[New York beneficiază de] …o largă deschidere spre N-V ÅŸi asupra rutei maritime europene, protejată de furtuni prin strâmtoarea Narrows, favorizată de o denivelare joasă (creată între mareea înaltă ÅŸi mareea joasă), dotată cu treceri profunde, racordată la fiordul Hudson, navigabilă cu vase de mare… Nu se regăsesc în acest loc nici inconvenientele divizării extreme dintre insulele ÅŸi deschiderile caracteristice litoralului Noii Anglii, nici îndepărtările care impun cordoanele litorale în afara marilor estuare meridionale. (J. Bethement, J.M. Breuil, Statele Unite: o geografie regională, 1989)

• Regiunile portuare, care beneficiază de avantajele transportului maritim şi ale prelucrării în cadrul porturilor a materiilor prime, cunosc o mare extindere (Liguria, Sena inferioară ş.a.). Sunt dezvoltate construcţiile navale, prelucrarea şi chimizarea petrolului, metalurgia şi industria îngrăşămintelor chimice.
• Regiunile urban-portuare au o structură diversificată a ramurilor industriale (New York, Londra, Tokyo, Osaka -Kobe, Shanghai, Olanda de Vest, Sankt-Petersburg, Buenos Aires etc.)

Regiunile bazate pe tradiţia meşteşugărească
Aceste regiuni au rezultat din teritoriile unde meşteşugurile s-au dezvoltat în perioada Evului Mediu, ele suferind modificări în structura producţiei odată cu revoluţia industrială, când încep să se contureze ca regiuni industriale. Predomină ramurile industriei uşoare şi se constată o specializare a forţei de muncă. Aceste regiuni sunt specifice Europei şi prezintă un grad mare de dispersare în localizarea producţiei. Cu centre mari polarizatoare sunt regiunile Catalonia (Barcelona), Flandra (Gand), Boemia centrală (Praga), Saxonia şi Turingia, Elveţia centrală (Zurich, Basel), regiunea Lyon, regiunea industrială centrală din România (Sibiu, Braşov) ş.a.

Regiunile industriale de tip mixt
Aceste regiuni îmbină factori genetici care au contribuit în măsură aproape egală la conturarea lor. Astfel de regiuni pot fi carbonifere - portuare (Anglia de Nord-Est şi sudul Ţării Galilor), petroliere - urbane (Los Angeles, sudul României), de energie electrică şi urbane (nord-vestul S.U.A., Nipru), regiuni bazate pe transporturile interioare şi factorul urban (regiunile de la Marile Lacuri, Volga, Rin-Main ş.a.).
Existenţa tipului mixt relevă complexitatea fenomenului de regionare a industriei, care tinde să se extindă şi asupra altor ţări şi zone ale lumii, în afara Europei, Americii de Nord şi Japoniei.
Marile regiuni industriale ale Globului
Regiunile la care ne referim se disting prin dezvoltarea lor teritorială, numărul şi densitatea mare de centre industriale şi printr-o participare ridicată la producţia industrială naţională.
• Regiunea industrială din Nord-Estul şi Estul S.U.A. dispune de un profil complex şi realizează circa 30% din producţia industrială naţională. Centrele de polarizare sunt Boston, New York, Philadelphia, Norfolk, Baltimore, Manchester ş.a.
• Macroregiunea industrială niponă Tokyo-Kobe se desfăşoară în sudul insulei Honshu şi utilizează resurse importate. Participă cu circa 60% la producţia industrială globală a ţării. Principalele noduri de polarizare sunt Tokyo, Osaka, Nagoya, Kobe.
• Regiunea Ruhr-Rin din Germania este una dintre cele mai vechi, extinse şi mai complexe. Se deosebesc grupările Ruhr şi Rin-Main.
• Regiunea industrială a Rhonului (cu centrele Lyon, Dijon, Montpellier, Valence ş.a.) s-a impus iniţial în industria textilă.
• Macroregiunea industrială Londra - Birmingham - Liverpool se desfăşoară pe direcţia SE-NV, în lungul sistemelor de canale, căilor rutiere şi feroviare.
• Regiunea industrială Changjiang, de tip ax urban, s-a dezvoltat pe una din cele mai mari artere fluviale din China. Mari poli industriali sunt oraşele milionare Nanjing, Wuhan, Chengdu, Chongquing şi Shanghai.
• Regiunea industrială a Gangelui (India) constituie un model de dezvoltare industrială în care rolul dominanta revenit concentrării umane (Calcutta, Delhi, Kanpur, Agra, Benares ş.a.). Pe ansamblu, axul industrial al Gangelui se impune în domeniul industriei textile şi alimentare.

4. Căile de comunicaţie şi transporturile

După mediul în care se desfăşoară şi specificul lor, se deosebesc următoarele tipuri de transporturi: terestre (feroviare şi rutiere), navale (maritime şi fluviale), aeriene şi transporturi speciale.

â–º Transporturile feroviare

1. Importanţă. Scurt istoric
Transportul feroviar păstrează încă poziţii importante în multe ţări datorită unor avantaje deosebite: frecvenţă şi capacitate, siguranţă şi viteză ridicată. Căile ferate sunt eficiente pentru distanţe mari şi mijlocii. în condiţiile actuale, la transportul de călători se înregistrează, în general, scăderi, iar la cel de mărfuri, mai ales al celor grele şi voluminoase (minereuri, cărbuni, lemn, cereale), se menţin cote ridicate.

2. Reţeaua de căi ferate
Căile ferate se diferenţiază după importanţă, capacitate, ecartament, scop şi mediul în care se află.
După ecartament se pot deosebi: căi ferate normale (cu ecartament de 1 435 mm), căi ferate largi (cu ecartament de 1 524 mm şi 1 676 mm) şi căi ferate înguste (cu ecartament între 700 şi 1 200 mm).
Importanţa liniei în trafic diferenţiază linii magistrale, principale (de legătură între magistrale) şi linii secundare.
In prezent, lungimea căilor ferate a ajuns la 1,6 mii. km (1,3 mii. km în 1934). în repartiţia lor geografică se observă o distribuţie inegală, ca reflectare a nivelului de dezvoltare economică. America de Nord deţine 40% din lungimea de căi ferate, urmată de Europa (30%), Asia (12%), America de Sud (8%), Africa (7%), Australia şi Oceania (3%).
Prin lucrări dificile şi costisitoare au fost construite căi ferate în zone montane de mare altitudine, în Munţii Anzi, Alpi ş.a., tuneluri şi poduri de mari dimensiuni. Tuneluri de primă mărime sunt: Seikan (Japonia - 53,8 km), Eurotunel (Franţa - Marea Britanie, de 51,5 km), Simplon (Elveţia -19,8 km) etc.
Pentru legăturile peste strâmtori, mări, lacuri şi fluvii se utilizează ferry-boat-ul (frecvent între Marea Britanie şi continent, Suedia, Norvegia şi Danemarca, între insulele japoneze ş.a.)

3. Principalele magistrale feroviare
Pentru circulaţia feroviară, o importanţă foarte mare o au liniile transcontinentale.
Cea mai lungă magistrală este Transsiberianul, de 9 302 km, construit în perioada 1891-1900, pe direcţia Moscova-Celeabinsk-Krasnoiarsk-lrkutsk-Habarovsk-Vladivostok, cale ferată dublă şi electrificată, cu mai multe variante.
In Europa sunt linii transversale, atât N-S (Arhanghelsk - Moscova - Odessa; Narvik - Stockholm
- Berlin - Praga - Atena; Edinburg - Londra - Calais -Milano - Brindisi), cât şi V-E (Lisabona - Madrid - Berlin
- Moscova; Bordeaux - Nisa - Veneţia - Zagreb -Bucureşti - Chişinău - Odessa).
In  America de Nord, cele mai importante magistrale au direcţia E-V, de la ţărmurile Atlanticului la ale Pacificului (două în Canada şi cinci în S.U.A.): Halifax-Montreal-Vancouver (circa 6 000 km); New York-San Francisco (5 560 km); New York - Los Angeles (6 350 km) ş.a.
Pe alte continente amintim Transandinul (Buenos Aires - Mendoza - Valparaiso, de 1 420 km); Transaustralianul (Sydney - Melbourne - Perth, de 3 960 km), Transafricana, din zona ecuatorială (Lagos -Mombasa, de 6 530 km, prin 6 ţări şi 5 capitale), linia est-asiatică (Harbin-Beijing-Hanoi-Ho Shi Min) ş.a.

Transporturile rutiere

1. Importanţă
în zilele noastre, au luat o mare amploare şoselele moderne şi automobilul fiind atribute inseparabile ale conceptului de civilizaţie. între avantajele transportului auto amintim gradul de penetraţie şi independenţă mai ridicat, vitezele sporite şi posibilităţile de a construi şosele, practic, în orice condiţii de relief şi climă. Prezintă avantajul transporturilor pe distanţe scurte şi în continuarea altor tipuri (feroviar şi maritim).

2. Reţeaua mondială de drumuri
Marea varietate de drumuri face posibilă clasificarea acestora în drumuri modernizate (cu beton, asfalt, piatră cubică) şi drumuri nemodernizate. După destinaţia traficului sunt autostrăzi, şosele continentale şi transcontinentale, drumuri naţionale, regionale, judeţene, comunale ş.a.
Lungimea totală a şoselelor se apropie de 15 mii. km (peste 85 000 km de autostrăzi), cu o concentrare puternică (80%) în America de Nord, Europa şi Japonia.
Cea mai lungă reţea de drumuri o deţine S.U.A. (aproape 6,2 mii. km), urmată de Franţa, Brazilia, India, Rusia şi Japonia.
America de Nord deţine cea mai mare reţea de autostrăzi, urmată de Europa, cu Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia. în Asia, cele mai multe autostrăzi sunt în Japonia, dar şi în Arabia Saudită şi Irak.
România are o reţea rutieră de 72 834 km (din 1972, autostrada Bucureşti-Piteşti, de 114 km). Densitatea drumurilor este de 30,8 km/100 km2.
Consumul ridicat de combustibil epuizabil, ca şi acţiunile de protecţie a mediului înconjurător ridică probleme serioase în utilizarea pe mai departe a acestui tip de transport şi reclamă măsuri de redimensionare şi modernizare a traficului rutier.

â–º Transporturile maritime

1. Scurt istoric. Importanţă
Transporturile pe apă se leagă de începuturile primelor civilizaţii. Antichitatea greco-romană şi cea a Extremului Orient au cunoscut forme avansate de practicare a navigaţiei. Marile Descoperiri Geografice şi formarea vastelor imperii coloniale au impulsionat dezvoltarea navigaţiei, centrul de greutate fiind mutat din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic.
O adevărată revoluţie în transporturile navale este legată de înlocuirea propulsiei cu ajutorul vântului de cea cu abur, iar mai târziu, de propulsia cu motoare Diesel si nucleară.  In dezvoltarea transporturilor navale se impune construcţia navelor de tot mai mare tonaj şi o specializare deosebită a acestora. Capacitatea unei nave maritime ajunge în prezent până la 1 000 000 tdw. Se construiesc nave petroliere (cu capacităţile cele mai mari), transportoare de gaz (metaniere), mineraliere, cargouri, transportoare containerizate, traulere de pescuit, nave de pasageri etc.

2. Porturile maritime
Porturile sunt realităţi economice teritoriale în care au loc concentrări masive de mărfuri şi întreprinderi industriale. în funcţie de mai multe criterii (poziţia geografică, felul traficului, structura şi volumul traficului), porturile prezintă o mare diversitate.
• După felul traficului: porturi comerciale (New York, Tokyo, Londra ş.a.), de redistribuire (Amsterdam, Triest etc), pentru pasageri (Calais, Dover etc), pentru tranzit (Gibraltar, Honolulu ş.a.).
• După structura mărfurilor transportate pot fi mixte şi specializate pe un anumit tip de produs: petroliere (Abadan, RasTanura, Texas City ş.a.), carbonifere (Norfolk, Newcastle, Cardiff ş.a.), mineraliere (Narvik, Duluth, Antofagasta ş.a.), cerealiere (La Plata, Halifax, Vancouver ş.a.), de gaze (Arzew ş.a.), pescăreşti (Hakodate, Grimsby ş.a.), porturile turistice (Cannes, Miami, Acapulco ş.a.) şi cele militare (Toulon, Sevastopol ş.a.).
Intensitatea traficului portuar reflectă în general activitatea economică a statelor maritime. Dacă în perioada interbelică existau 170 porturi cu trafic anual de peste 1 mii. tone, astăzi numărul lor depăşeşte 450.
Printre complexele portuare de primă mărime amintim: Keihin Port (porturile din Golful Tokyo), Osaka-Kobe, Rotterdam-Europoort, Houston-Texas City, Marsilia-Fos ş.a.
Avanporturile sunt porturi dependente de porturile mari, amenajate în scopul preluării traficului greu cu nave de mare capacitate (Europoort pentru Rotterdam, St. Jean pentru Marsilia, Shellhaven pentru Londra ş.a.).

3. Rutele maritime ÅŸi transportul
Cele mai importante rute maritime pornesc din porturile europene de la ţărmul Mării Nordului şi Mării Mediterane către porturile de pe litoralul atlantic american şi către Africa de Sud, iar prin Canalul Suez, spre ţările riverane Oceanului Indian şi spre cele din Asia de Est şi Australia. Porturile atlantice ale Americii de Nord sunt puncte de plecare către ţările Americii de Sud, către porturile europene şi africane, iar prin Canalul Panama, către Asia şi Oceania.
România a înregistrat în ultimii ani o scădere a transporturilor maritime. Principalul port maritim este Constanţa, al cărui trafic a atins 31,8 mil.tîn 1994.

Transporturile aeriene

1. Aeroporturile
Toate cursele aeriene se organizează între aeroporturi. Ele cuprind pistele de zbor, hangarele, magaziile şi atelierele de reparaţii, instalaţiile de radar, meteorologice şi grupul de comandă, dotări şi servicii pentru călători.
Datorită necesităţilor de spaţiu şi poluării fonice, aeroporturile moderne se construiesc la distanţe tot mai mari de oraşele pe care le servesc.
Se clasifică după volumul traficului anual de pasageri, destinaţie (internaţionale, naţionale, locale), tipul operaţiilor (de pasageri, de escală, turistice etc).
Marile aeroporturi ale lumii: New York (J.F. Kennedy), Chicago (O’Hara - peste 43 mii. pasageri), Atlanta (Hartsfield - 44 mii.), Los Angeles, Londra (Heathrow), Paris (Roissy - Charles de Gaulle), Tokyo, Frankfurt, Moscova ÅŸ.a.
în România (cu tradiţie în construcţia de avioane şi transportul aerian), există aeroporturi internaţionale la Otopeni-Bucureşti, Timişoara, Arad, Mihail Kogălniceanu - Constanţa, Cluj-Napoca, Sibiu. în 1995 s-au înregistrat circa 2 milioane pasageri.

2. Rutele navigaţiei aeriene
Transporturile aeriene sunt organizate de companii naţionale care au deschis rute interne şi internaţionale între marile oraşe. Cele mai frecventate sunt cele dintre America de Nord şi Europa Vestică, America de Nord şi Centrală, Europa - Africa, Europa Vestică - Federaţia Rusă, America de Nord - America de Sud, Europa de Vest - Orientul Mijlociu - Extremul Orient - Australia, America de Nord - Asia de Est.
In America de Nord sunt numeroase curse interne în S.U.A., precum şi între S.U.A. şi Canada. Europa este continentul pe care se intersectează numeroase rute aeriene şi din care pornesc multe curse în toate direcţiile.

5. Turismul

Turismul reprezintă totalitatea activităţilor legate de deplasarea individuală sau colectivă, dintr-un loc în altul, fără un scop productiv şi cu reîntoarcerea în localitatea de domiciliu. Motivaţia sa de bază rezidă în nevoia de recreere, odihnă, refacere a sănătăţii sau de cunoaştere.
Geografia turismului studiază geneza, repartiţia şi evoluţia spaţio-temporală a fenomenului turistic.

â–º Tipurile ÅŸi formele de turism
Mai multe criterii fac posibilă diferenţierea unei serii întregi de tipuri şi forme de turism.
• în funcţie de motivaţia principală a actului turistic:
a. Turismul balnear este cunoscut din Antichitate şi se practică fără oscilaţii sezoniere importante (Băile Herculane, Băile Felix, Vichy, Baden-Baden, Karlovy-Vary etc.)
b. Turismul pentru recreere este cel mai divers şi are un pronunţat caracter sezonier (mai intens vara şi iarna). Este preferat mai ales de populaţia urbană.
c. Turismul informaţional, cultural se orientează în principal spre obiectivele antropice de mare valoare istorică şi artistică (muzee, castele, cetăţi, monumente etc). Se remarcă oraşe ca Veneţia, Florenţa, Roma, Paris, Londra, Madrid, Heidelberg, Atena, Viena, Moscova, Sankt Petersburg, Bagdad, Lhasa, New Delhi, Tokyo, marile oraşe americane, Cairo.
Turismul religios este departe de a fi neglijabil: Pământul Sfânt, oraşele sfinte ale Islamului (Mecca), ale hinduismului (Benares) ş.a. Marile festivaluri şi concerte, competiţiile sportive atrag amatori de toate vârstele şi de toate condiţiile.
• După durata sejurului, deosebim turismul de lungă durată (peste 30 de zile), turismul de durată medie (4-30 zile) şi turismul de durată scurtă (1-3 zile).
• După aria de deplasare, turismul poate fi naţional şi internaţional.
• După modul de organizare, se diferenţiază turismul de circumstanţă, neorganizat, turismul semior-ganizat şi cel organizat.
• După forma de practicare, poate fi turism de tranzit şi turism de sejur.
Turismul emitent (de trimitere) caracterizează ţările dezvoltate, iar turismul receptiv (de primire) aparţine considerabil şi anumitor ţări în curs de dezvoltare.
Trebuie să precizăm faptul că mişcările turistice rămân pe mai departe apanajul ţărilor dezvoltate şi categoriilor sociale mai înstărite.
Europa este primul continent emiţător şi receptor de turişti. Cele mai importante ţări receptoare de turişti sunt Franţa, SUA, Spania, Italia şi Marea Britanie.
Turismul a devenit o activitate sociai-culturală şi economică de mare importanţă (5% din comerţul mondial). Pentru numeroase ţări este un factor esenţial în balanţa de venituri globale. Ţara noastră are un patrimoniu turistic extrem de bogat şi diversificat şi o infrastructură turistică nuanţată, de calitate perfectibilă.

â–º Marile regiuni turistice ale Globului

Regiunea turistică se individualizează prin specificitatea ofertei sale şi printr-un caracter aparte al activităţilor recreative, curative sau culturalizante.
Principalele regiuni turistice ale Europei sunt:
• Marea Mediterană, cu insulele ÅŸi mările mărginaÅŸe, care oferă atracÅ£ii multiple ÅŸi fără precedent prin relief, climat, obiective culturale, infrastructura turistică ultramodernă ÅŸi varietatea formelor de turism. Spania, Italia ÅŸi FranÅ£a sunt giganÅ£ii turismului mediteranean ÅŸi chiar mondial, precedând Grecia. Sunt renumite staÅ£iunile de pe Costa del Sol, Costa Calida, Costa Bianca ÅŸi Costa Brava din Spania, St. Tropez, Nice ÅŸi Cannes de pe Cote d’Azur; San Remo, Sorrento, Capri, Rimini din Italia sau cele situate în insulele Corfu, Creta ÅŸi Rhodos.
• Regiunea Munţilor Alpi are ca resurse turistice peisajul alpin, gheţarii şi zăpezile permanente şi numeroase lacuri. Turismul de iarnă a schimbat complet viaţa socială şi economică a Alpilor în Franţa (staţiunile Chamonix, Megeve, Albertville), Italia (Cervinia, Megano), Elveţia (St. Moritz), Austria (Klagenfurt), Germania (Oberstdorf) şi în Slovenia (Jesenice).
• Regiunea Munţilor Pirinei prezintă acelaşi tip de resurse (staţiunile Lourdes din Franţa, Andorra ş.a.).
• Regiunea văii Loara şi a bazinului parizian se individualizează prin resursele de natură culturală: castele (Chinon, Chambord etc), cetăţi, palate, monumente, muzee.
• Regiunea Munţilor Carpaţi îşi concentrează resursele în Tatra şi în Carpaţii Româneşti (defilee şi chei, peşteri, izvoare cu ape minerale şi termale, lacuri glaciare, rezervaţii geologice, floristice şi faunistice, monumente istorice etc). Amintim staţiunile Tatranska Polianka în Slovacia, Zakopane în Polonia, Poiana Braşov, Borsec. Sinaia în România.
Zone turistice mai restrânse caracterizează Balcanii, Munţii Scandinaviei, Valea Rinului, litoralul Mării Negre şi Islanda. Cu o zestre turistică de excepţie se impun şi oraşele metropole ca Paris, Roma, Berlin, Londra, Amsterdam, Praga, Budapesta, Viena, Moscova etc.

In America de Nord întâlnim:
• Regiunea litoralului atlantic cu obiectivele mega-lopolisului Boswash, precum şi cele din Peninsula Florida (13 500 km de coastă, cu plaje, peste un milion de hoteluri şi circa 30 milioane de turişti pe an, în Florida).
• Regiunea Munţilor Stâncoşi şi a podişurilor centrale cuprinde numeroase parcuri naţionale: Yellowstone, Grand Canyon (450 km lungime şi adâncimi de 2 - 2,5 km), Yosemite ş.a.
• California atrage vizitatorii prin relieful ţărmurilor, climatul asemănător celui mediteranean şi prin numeroasele metropole şi staţiuni turistice din S.U.A. (Beverly Hills) şi Mexic (Acapulco).
In America Latină: Mexicul (cu bogate vestigii ale lumii aztece), Antilele Mari şi Antilele Mici (cu staţiuni mai modeste şi porturi de escală) şi regiunea turistică andină (conuri vulcanice, gheţari, lacuri, vestigii ale civilizaţiei incaşe - ruinele de la Machu - Pichu).

Asia are în Munţii Caucaz şi Himalaya două regiuni turistice de mare valoare.
• Regiunea insulelor japoneze reuneşte elemente ale cadrului natural, staţiuni ale sporturilor de iarnă (Sapporo) şi termale.
Ca centre turistice din Asia mai pot fi menţionate Beijing, New Delhi, Calcutta, Rangoon, Bangkok, Djakarta, Damasc, Bagdad şi Ierusalim. Un obiectiv de mare atracţie turistică este Marele Zid Chinezesc.
In Africa se conturează pregnant regiunea Văii Nilului (cu temple, piramide, cataractele Nilului etc.) şi Africa de Sud.
Turismul generează consecinţe pozitive şi negative asupra economiei şi spaţiului
1. Efecte pozitive: • beneficii importante în balanţa comercială: • asigură locuri de muncă, direct sau indirect (1 din 12 locuri de muncă în Europa); • turismul şi agrementul participă la amenajarea teritoriului (până la parcuri naţionale).
2. Efecte negative: • afectarea peisajului natural (prin concentrarea turiştilor sau prin construcţii specifice); •  turismul şi agricultura îşi dispută apa (13% din consum în Tunisia); • activităţile tradiţionale sunt bulversate, iar specificul cultural este ameninţat cu dispariţia; • exodul rural şi locurile de muncă sezoniere; • agravează criminalitatea, prostituţia, consumul de alcool şi droguri, cerşitul; • creează noi dependenţe (ţări tributare faţă de venirea turiştilor).