Mamifere marsupiale si monotreme

Despărţite de oceane în ultima sută de milioane de ani, mamiferele cu pungă (sau marsupia-lele) din Australia, Guineea şi America de sud s-au dezvoltat ca o faună separată şi deosebit de bogată pentru a exploata nişe ce variază de la deserturi până la pădurile tropicale.

Mamiferele marsupiale erau foarte răspândite când dinozaurii cutreierau Pământul. în acea vreme nu existau continente aşa cum sunt în prezent, ci o masă imensă de uscat, cunoscută sub numele de Gondwana. Mai târziu Australia, Antartica, America de Sud, Noua Guinee şi insulele din apropiere s-au desprins, când tensiunea dintre plăcile tectonice ale Pământului a determinat fragmentarea Gondwanei. Cu timpul, mamiferele ancestrale din aceste teritorii au dat naştere la noi specii de marsupiale.

In alte locuri ale lumii, mamiferele noi cu placente au înlocuit speciile cu pungă, care au dispărut, în cele din urmă, continentul Americii de Sud s-a ciocnit cu America de Nord şi puntea de uscat rezultată a permis oposumilor marsupiali din America de Sud să pătrundă pe uscatul din nord, dominat de mamifere placentare.
Deşi mamiferele marsupiale au evoluat separat de rudele lor placentare, ele au pornit cu o genetică identică şi împărţeau habitate similare. Drept rezultat, evoluţia a dat naştere la numeroase specii care există în duplicat. Există variante marsupiale de câini, pisici, şoareci, şobolani, veveriţe, cârtiţe, lupi, furnicari şi bursuci. Deşi multe dintre ele seamănă izbitor cu corespondenţii lor placentari, ele au evoluat în mod independent.

Naşterea marsupială

Neavând o placentă dezvoltată care să transporte substanÅ£ele nutritive, în mod eficient, de la mamă la embrion, mamiferele marsupiale nu îşi pot creÅŸte puii în corp prea mult timp ÅŸi aceÅŸtia se nasc doar parÅ£ial dezvoltaÅ£i. Puiul nou-născut se caţără pe burta mamei până la marsupiu, unde se ataÅŸează de unul din mameloanele sale. Tânărul marsupial nu va da drumul acestui odgon de salvare decât atunci când va fi capabil de o viaţă independentă. DeÅŸi, în mod miraculos majoritatea puilor îşi găsesc dmmul spre adăpostul pe care îl oferă marsupiul, unii se pierd inevitabil. Pentru a compensa acest fapt, mamiferele marsupiale au dezvoltat o fascinantă strategie “de rezervă”.

Femelele marsupiale au un vagin dublu şi un uter dublu, în care se cuibăresc ovulele. La multe specii, masculul are penisul format din doi lobi, ceea ce permite fecundarea unui ovul în fiecare uter. Nidatia si dezvoltarea celui de-al doilea ovul fecundat poate fi întârziata cu săptămâni, sau chiar luni întregi, până când primul pui încetează să mai sugă, pregătit să părăsească punga marsupială. Acest fapt permite mamei marsupiale să continue înmulţirea imediat, deşi s-ar putea să nu se găsească în apropiere nici uri mascul cu care să se împerecheze. în cazul în care primul pui moare, cel de-al doilea aşteaptă, pregătit să preia marsupiul. Marsupialele care duc o viaţă activă din punct de vedere fizic, precum cangurii, au de obicei un singur pui şi un marsupiu adânc, în care îl pot ţine în timpul săriturilor. Totuşi, multe specii de oposumi americani şi de mamifere marsupiale carnivore din Australia au opt sau mai mulţi pui în acelaşi timp. Punga lor este doar o cută de piele dispusă în jurul mameloanelor. Ataşaţi de un mamelon, puii sunt purtaţi de mamă, atârnând de abdomenul ei. în curând greutatea o va depăşi pe cea a femelei, astfel că îndată ce ei vor putea da drumul mameloanelor, ea îi va lăsa într-un cuib.

Diferitele marsupiale au strategii diferite de îngrijire a puilor. Unii pui rămân în marsupiu până când vor putea alerga destul de repede pentru a putea ţine pasul cu mama lor, alţii sunt purtaţi pe spatele acesteia.

Canguri

Toţi cangurii au aceeaşi formă de bază, cu membre anterioare scurte şi membre posterioare lungi şi puternice, adaptate la sărit. Coada grea este folosită ca organ de echilibru, precum şi ca proptea în timp ce animalul paşte.
Cangurii de copac se deplasează la fel ca ceilalţi când sunt pe pământ, dar se pot căţăra apucând crengile şi mergând înainte şi înapoi, mişcându-şi independent fiecare labă posterioară. Cangurii masculi sunt mai mari decat femelele - aproape de două ori mai mari în cazul speciilor de cangur roşu şi cangur cenuşiu. Acest fapt este rezultatul concurenţei între masculi pentru dreptul de a se împerechea cu femelele. Numai cei mai mari şi cei mai puternici pot să se împerecheze, monopolizând toate femelele disponibile şi devenind astfel taţii tuturor puilor dintr-un grup.

Obiceiuri ÅŸi habitate

Unii canguri trăiesc în păduri pe când alţii trăiesc pe câmpii interioare. Betongul este singura specie de cangur care trăieşte în vizuini. Cangurii de talie mare şi cangurii mici de stâncă preferă ridicaturile pietroase din regiuni deschise, dealurile stâncoase şi râpele.
Cangurii mai mari se hrănesc din zori până seara pe pajişti deschise, unde pot înainta liber. Ei preferă păşunile de la marginile pădurilor. Cangurii roşii şi cenuşii mănâncă la fel de mult ca si oile, dar nu conteaza cu ele in mod direct pentru ca nu aleg aceleaşi plante.
Cangurii şobolan sunt animale solitare, dar cangurii mai mari adesea formează grupuri. în regiunile deschise, cangurii cenuşii din est, cangurii cenuşii din vest, cangurii cu coadă lungă, cangurii roşii şi cangurii cu picioare galbene sunt foarte rar văzuţi singuri, şi uneori se găsesc în familii de până la zece indivizi.

Coala

La începutul acestui secol, se credea că ursuleţul cu pungă, sau coala, este condamnat la dispariţie. Locuitorii îi omorâseră cu milioanele pentru blana lor deasă şi moale. Din fericire, interdicţiile de vânătoare şi eforturile de conservare au salvat specia. Ursuleţii cu pungă nu trăiesc numai în pădurile de eucalipt din estul Australiei, ci şi în habitatele unde hrana se găseşte din belşug şi unde populaţia înfloreşte.

Deşi au o înfăţişare simpatică, ursuleţii cu pungă nu sunt chiar drâgăstoşi. Ei au labe mari şi gheare puternice şi ascuţite, cu primele două degete opozabile, pentru a putea apuca. trunchiurile copacilor.
Nocturnul coala este adaptat să trăiască exclusiv cu frunze de eucalipt. Acestea sunt fibroase şi au un conţinut redus de proteine, astfel că animalul matur trebuie să consume o cantitate mare, aproximativ 500g într-o noapte. Ursuleţii cu pungă au dinţi speciali pentru măcinat ca să poată mesteca această masă, care este greu de digerat deoarece conţine concentraţii de fenoli şi uleiuri volatile. Aceşti compuşi otrăvitori trebuie detoxifiaţi în ficatul animalului. în cecum, care este deosebit de mare, are loc o fermentaţie cu ajutorul unor microbi.
Hrana ursuleţului cu pungă are un conţinut extrem de redus de substanţe nutritive, de aceea el îşi conservă energia mişcându-se lent şi dormind până la 18 ore din 24, aşezat între crengile copacului preferat în care se hrăneşte. Faptul că ursuleţii cu pungă sunt drogaţi de compuşii de eucalipt pe care îi ingereazâ este doar un mit, deşi într-adevăr par a fi drogaţi.

Femela mai mare

Având jumătatea mărimii femelei coala, masculul adult este mult mai activ în timpul primăverii, cutreierându-şi teritoriul în fiecare noapte, scoţând strigăte sălbatice, ca nişte mugete, pentru a-i avertiza pe ceilalţi masculi de supremaţia sa sexuală. El se împerechează cu orice femelă care îi iese în cale, deoarece teritoriul său de până la trei hectare poate să se suprapună cu cel al mai multor femele, precum şi al unor masculi încă imaturi şi care nu se împerechează. Aceste animale sedentare pot să se mişte foarte puţin, limi-tându-se la o suprafaţă mică, cu mult sub un hectar.
Deşi masculii se împerechează rar înainte de vârsta de patru ani, femelele sunt apte de înmulţire la vârsta de doi ani. Singurul pui nou-născut de coala, având o greutate de sub 0,5g, se ataşează de unul sau două mameloane aflate în marsupiul orientat spre înapoi al femelei. La cinci luni, mama înţărca puiul, hrănindu-1 cu un material vegetal produs de anusul său. Acest terci oferă puiului microbii necesari din intestine pentru digerarea frunzelor de eucalipt. La vârsta de şapte luni, puiul părăseşte marsupiul pentru a se agăţa de spatele mamei sale, dar el nu va fi independent până la vârsta de aproape un an.

Vombaţi

Asemănători cu nişte urşi mici, vombaţii, sau urşii marsupiali, au corpul îndesat, ochi mici şi capul foarte turtit. Labele şi ghearele lor scurte şi puternice sunt folosite la săpat, deoarece nocturnul vombat trăieşte în vizuini.
în timp ce vombatul cu nasul păros, din sud, trăieşte bine în ţinuturile semiaride cu aifişuri din sudul Australiei de Sud, vombatul cu nasul păros din nord este o specie periclitată. Au mai rămas probabil doar 20 de indivizi. în schimb, urşii marsupiali comuni se găsesc în număr mare pe pantele de deasupra golfurilor şi canalelor din pădurile de eucalipt mai umede din Queensland şi estul Victoriei.
Dinţii urşilor marsupiali sunt adaptaţi la măcinarea ierburilor aspre şi fibroase cu care se hrănesc. Animale paşnice, ei au relaţii sociale stabile pe teritoriile lor, ce pot fi de 2,5 până la 23 de hectare, în funcţie de habitat. Majoritatea sunt specii protejate, cu excepţia vombatului comun din estul Victoriei, datorită obiceiului său de a strica gardurile impotriva iepurilor. Vulpile marsupiale, oposumii pigmei şi mamiferele zburătoare trăiesc în pădurile de mare altitudine din nordul Queenslandului şi din Pa-pua - Noua Guinee. Vulpile marsupiale constituie o familie diversă de marsupiale care se hrănesc cu frunze şi fructe. Oposumii pigmei se hrănesc în principal cu nectar, dar şi cu eucalipt şi insecte, în timp ce mamiferele zburătoare se hrănesc cu sevă şi eucalipt. Aceste animale au similarităţi cu animalele arboricole precum lemurienii, maimuţele şi veveriţele, care se găsesc pe alte continente. Speciile nezburătoare au coada special adaptată pentru apucarea crengilor şi o folosesc şi la transportul materialelor pentru cuib.

Marsupiale zburătoare

Există nouă specii zburătoare, cu o membrană subţire, acoperită cu blană (patagiu), care se întinde de la membrele anterioare la cele posterioare şi măreşte suprafaţa corpului, formând o paraşută dreptunghiulară. Această membrană folosită la planat se îndoaie la loc când nu este folosită. Unele specii pot parcurge distanţe de peste 100 de metri într-o singură planare, din vârful unui copac până la baza altuia. Micile zburătoare se pot avânta în sus, dar pot şi să se strecoare printre copaci. Sfioase şi nocturne, ele pot fi văzute foarte rar.

Marsupiale carnivore

Oare tilacinul, sau lupul marsupial, chiar este o specie dispărută? El nu a fost văzut oficial în sălbăticie din anul 1933, dar s-au raportat un număr de sesizări neoficiale de atunci şi până în prezent. In Tasmania secolul al 19-lea, el a fost etichetat drept ucigas de oi si guvernul a încurajat vânarea sa de către fermieri, dar dispariţia finală a speciei a fost provocată de o boală.
Din filmele vechi, ştim că lupul marsupial avea o coadă lungă şi ţeapănă pe care putea să se ridice ca un cangur. Se spunea că putea să sară la înălţimi de doi până la trei metri şi că alerga mişcându-şi alternativ membrele diagonal o-puse. Se hrănea probabil cu canguri de talie mică, oposumi, iepuri marsupiali, rozătoare şi păsări.

Furnicari marsupiali

Furnicarul marsupial se hrăneşte cu termite şi nu are pungă. Când puii se nasc, între ianuarie şi mai, ei se prind de mameloanele mamei. Ea îi poarta pana cand povara devine prea grea, apoi ii lasa in cuib, unde ei isi continua dezvoltarea. Pe jumătate dezvoltaţi în octombrie, micuţii furnicari marsupiali încep să se hrănească singuri, împrăştiindu-se pentru a-şi găsi teritorii proprii în timpul lunii decembrie (vara timpurie).
Furnicarii marsupiali sunt animale solitare ÅŸi au teritorii mari de până la 150 de hectare. Asemenea echidnei, care depune ouă, furnicarii marsupiali au limba lungă ÅŸi îngustă, pentru a putea pătrunde în galeriile de termite. DeÅŸi sunt numiÅ£i furnicari, ei mănâncă furnici numai din greÅŸeală, în timp ce “aspiră” termitele.

Diavolii marsupiali (Tasmanieni)

Diavolul marsupial nu este un bun vânător, în ciuda reputaţiei sale înfricoşătoare. El depinde de cadavrele oilor, ale urşilor marsupiali şi ale cangurilor Bermet, sfâşiind hoiturile pentru a sfărâma oasele cu fălcile sale puternice. Diavolii marsupiali au fost văzuţi folosindu-şi labele anterioare pentru a-şi îndesa intestine în gură, ca şi cum ar mânca spaghete.

Cârtiţele marsupiale

Singurul mamifer australian care trăieşte în mediul subteran, cârtiţa marsupială, are blana de un galben palid şi mătăsoasă. Femelele au un marsupiu care se deschide spre inapoi. Aceste cartite se gasesc numai in tinuturi de desert cu nisip, unde se hrănesc cu insecte, în special cu larve din pământ. Nisipul excavat îl împing spre înapoi cu membrele scurte şi groase şi labele turtite. Viziunile lor nu sunt permanente. Ele se prăbuşesc uşor, lăsând cârtiţa să înoate practic prin nisipul fin. Cârtiţele marsupiale au nările ca nişte despicâturi, dar nu au ochi şi urechi funcţionale.

Marsupialele americane

Aceste animale ocupă o varietate largă de habitate, printre care păduri temperate cu frunze căzătoare, păduri tropicale, pajişti, munţi şi aşezări umane. Mărimea lor poate fi de la a unui şoarece până la a unei pisici.
în ceea ce priveşte înfăţişarea, nasul lor este în general ascuţit şi prevăzut cu fire de păr lungi, senzoriale. Oposumii înfuriaţi îşi ridică buzele, arătând 50 de dinţi ascuţiţi. Vederea şi auzul sunt bine dezvoltate şi majoritatea lor sunt buni căţărători.
Aproape toate marsupialele americane au coada prehensilă - special adaptată la apucat -deşi nu toate au o pungă marsupială distinctă.
Printre altele, ele se hrănesc cu fructe, insecte, vertebrate mici, mortăciuni şi deşeuri menajere. In pădurile tropicale din Peru, oposumii din sud se catara uneori la inaltimi de peste 25 de metri pentru a ajunge la flori si la nectar în anotimpul secetos.

Yapokul, sau vidra marsupială, este singurul marsupial cu adevărat acvatic. El trăieşte pe malurile eleşteielor şi râurilor şi se hrăneşte cu moluşte, icre şi raci de râu. Marsupiul femelei, cu deschidere spre înapoi, este rezistent la apă datorită unor secreţii de grăsime de pe marginea sa şi a unor muşchi sfincter puternici ce îl ţin închis în timpul scufundărilor.

Influenţa omului

Marsupialele trăiesc alături de oameni de 100.000 de ani. Vechii vânători foloseau focul pentru a-şi prinde prada în capcană şi pentru a încuraja creşterea ierbii proaspete, care atrăgea cangurii. E posibil ca vânătoarea să fi dus la dispariţia unor familii întregi de canguri mari care se hrăneau cu plante, în timpul Pleistocenului.

ÅžTIAÅ¢I CA?
■ Vidra marsupială are un marsupiu rezistent la apă, care e ţinut închis pentru a preveni înecarea puiului.
â–  Atunci când este atacat, oposumul din Virginia se preface că e mort? Astfel al luat naÅŸtere populara expresie engleză “a face pe oposumul” (a face pe mortul în păpuÅŸoi).
■ Cel mai mare marsupial, cangurul roşu, are o înălţime de până la 2 metri. Cel mai mic, marsupialul cu trompă, are o lungime de numai 9 cm.
■ Marsupiile animalelor care locuiesc în vizuini, precum ursul marsupial se deschid spre inapoi ca puiul sa nu fie mereu acoperit cu pamant.

Sosirea europenilor cu oile, vitele, iepurii, vulpile, pisicile, câinii, măgarii şi cămilele lor a degradat habitatul natural, cauzând dispariţia a nouă specii de marsupiale, în timp ce numărul altora a fost cu mult redus. Totuşi, înfiinţarea păşunilor şi a bălţilor a dus la înmulţirea cangurilor cenuşii, a cangurilor roşii şi a cangurilor cu picioare galbene în aşa măsură încât concurează cu oile şi vitele. Din acest motiv, fermierii îi consideră dăunători şi în fiecare an se impusca un anumit numar de canguri.

Monotreme

Formate cu aproximativ 200 de milioane de ani în urmă, aceste mamifere mai păstrează încă anumite trăsături de reptile ale scheletului. în timpul Triasicului, existau multe specii diferite de monotreme pe Pământ. Pe măsură ce condiţiile s-au schimbat majoritatea au dispărut, în prezent supravieţuiesc numai speciile extrem de specializate de ornitorinc, precum cel cu cioc de raţă, şi de echidnă.

Ornitorincul cu cioc de raţă

Ornitorincul cu cioc de raţă este un animal extrem de specializat. La prima vedere, el arată ca şi cum ar fi fost asamblat dintr-un amestec de bucăţi de animale. Un cioc ca de raţă, din piele, stă pe capul îmblănit, ca o mască. Labele sunt ataşate ca la reptile, pe laturile corpului, iar coada, ca şi cea a unui castor, asigură propulsia. Acest animal a fost descoperit în anul 1797 pe râul Hawkesbury, lângă Sydney, iar naturaliştii au fost uimiţi să descopere că depune ouă ca o pasăre, dar îşi alăptează puii ca un mamifer.
Controversele privind clasificarea ornitorin-cului au persistat ani în şir. Descoperiri recente din America de Sud ne arată că ornitorincii ancestrali au apărut o dată în toată Gondwana, înainte ca acest imens continent să se fi despărţit în continente pe care le cunoaştem astăzi.

Casa ÅŸi habitatul

Ornitorincii se găsesc pe întinderi mari din estul Australiei din Queensland până în Tasmania. Ei au fost naturalizaţi şi pe Insula Cangurului din sudul Australiei. Ei trăiesc lângă mlaştini şi de-a lungul malurilor lacurilor şi râurilor, locuind atât în pâraie reci din munţi cât şi în lagune tropicale.
Ei îşi construiesc vizuini în care se adăpostesc în timpul zilei şi îşi cresc puii. Tunelul de la  intrare este îngust, construit în aşa fel încât să stoarcă apa mlaştinilor sau a râurilor din blana ornitorincului, astfel. încât animalul se usucă până ajunge în camera cuibului.

Ornitorincul are degetele membranale şi este un înotător puternic, petrecând o mare parte a nopţii în apă, vânând viermi, melci, midii, crabi de râu şi crabi de apă dulce pe fundul râului. El consumă şi larve de insecte şi uneori peşti mici.
Râurile sunt adesea noroioase, de aceea prada este localizată cu organe sensibile la vibraţii, situate în pielea moale a ciocului. O cută de piele protectoare se îndoaie peste ochi şi urechi. Hrana este stocată în pungi faciale exterioare, împreună cu nisip, care ajută la măcinat. în loc de dinţi, ornitorincii maturi au plăci cornoase cu ajutorul cărora sparg moluştele. Ornitorincii consumă cantităţi imense de hrană, cel puţin jumătate din propria greutate, în fiecare zi.

Glande veninoase

Ornitorincul este singuml mamifer înarmat cu otravă, în afara unei specii de chiţcan. Masculul are spini ascuţiţi pe călcâiele labelor posterioare, prin care poate elimina un venin destul de puternic pentru a omorî un câine sau a cauza tulburări grave oamenilor.

Reproducerea

După împerechere, femela ornitorincului sapă vizuină complexă de până la 18 metri spre mal. Camera cuibului este căptuşită cu frunze, iar intrarea astupată cu pământ. De obicei ea depune două ouă moi, albicioase. Ele nu sunt mai mari decât ouăle de vrabie şi uneori se lipesc unul de celălalt. Femela poate să se încolăcească în jurul lor, sau să se întindă pe spate şi să clocească ouăle pe abdomen. Ornitorincii proaspăt ieşiţi din ouă au o lungime de 2,5 cm, sunt orbi şi golaşi. Deşi mama nu are mameloane, ea poate să secrete laptele din două glande sudoripare modificate. După patru luni, puii părăsesc vizuina. Cu două săptămâni mai târziu ei devin independenţi.

Echidne

Invelişul echidnelor constă din blană, precum şi din nişte spini lungi. Asemenea aricilor, ele se fac ghem pentru a se apăra, deşi pe sol moale echidna îşi sapă repede o groapă pentru a dispărea. Masculii sunt mai mari decât femelele şi au un pinten cornos la gleznele membrelor posterioare. Spre deosebire de omitorinc, totuşi, nu au o glandă veninoasă funcţională.
Echidnele cu ciocul scurt se găsesc în Australia şi Papua - Noua Guinee şi pot să trăiască în regiuni umede sau secetoase, în timp ce echidnele cu ciocul lung, care se găsesc în Papua - Noua Guinee şi Insulele Salawati preferă habitatele umede cu păduri. Ele se adăpostesc în vegetaţia deasă, în buşteni goi pe dinăuntru sau sub pietre. Echidnele cu ciocul scurt pot să reziste fără mâncare săptămâni în şir dacă nu se găsesc insecte desaile. Echidnele cu ciocul lung mănâncă în principal râme, pe care le găsesc forând în solul umed al pădurilor. Limba lor lungă şi mobilă pătrunde în spărturi şi crăpături ale buştenilor putreziţi şi în copaci găunoşi, căutând insecte şi larvele lor.

O data ce singurul ou a fost depus, femela echidnâ se încolăceşte pentru a rostogoli oul într-un marsupiu temporar pentru clocire, situat în mijlocul abdomenului său. Cloaca ei secretă un lichid lipicios care se scurge de pe firele de păr aflate aproape de glanda mamaia. Puiul | rămâne în marsupiu timp de şase până la opt g săptămâni, până când spinii săi vor obliga mama să îl pună în cuib.

STIATI CA?
■ atunci când a fost trimisă prima piele de ornitorinc la Muzeul Britanic, în anul 1798, oamenii de ştiinţă credeau că este un fals
■ pentru a rămâne sănătos, ornitorincul trebuie să consume o jumătate de kilogram de râme pe zi - 12.000 de râme pe lună
■ o echidna cu ciocul scurt a trăit 50 de ani în captivitate
■ echidnele sunt foarte puternice? Animale captive au făcut ravagii, răsturnând mobilele în timp ce încercau să scape.
■ deşi echidnele sunt o specie protejată, ele reprezintă o delicateţe pentru aborigeni, coapte în argilă.