Migraţia peştilor

Multe specii de peşti parcurg distanţe mari în timpul migrării, timp în care mulţi dintre ei mor datorită epuizării. Ce determină totuşi peştii să parcurgă acest drum lung şi cum se orientează ei?

MulÅ£i peÅŸti traversează întreg oceanul pentru a se „îngraşă”, însă pentru reproducere se întorc întotdeauna la locurile de origine, pentru ca urmaÅŸii să dispună de cele mai favorabile condiÅ£ii de trai.

De ce migrează peştii?

PeÅŸtii migrează în căutarea surselor de hrană sau a locurilor de reproducere. Multe specii rătăcesc prin oceane în urmărirea „norilor” de plancton (un amestec de vegetale ÅŸi vieÅ£uitoare microscopice), ce au densitate variabilă în funcÅ£ie de sezon. în plus, multe specii migrează spre locurile de reproducere
pentru a-şi depune icrele. Uneori aceste locuri sunt departe de apele bogate în hrană. Explicaţia ar fi faptul că nevoile tineretului şi ale adulţilor sunt foarte diferite, dar şi că în aceste teritorii izolate, şansele ca tineretul să cadă victimă exemplarelor mai mari din propria specie sunt mai reduse.

Salinitatea din apa mărilor este însă mai mare decât cea a lichidelor corporale a majorităţii peştilor. Aici osmoza acţionează în sens invers: apa iese prin pielea peştelui, ameninţând peştele cu deshidratarea. Pentru a se   proteja, peştele bea din apa mării, iar surplusul de sare îl elimină sub formă de urină concentrată.
Fiecare peşte ce se îndreaptă spre mare este obligat să-şi modifice întreg echilibrul hidric al organismului. Călătoria începe deci prin eliminarea surplusului de apă şi se termină prin efortul de reţinere a apei. Păstrăvul şi somonul sunt printre puţinii peşti pentru care această modificare nu reprezintă o problemă.

Adaptarea peÅŸtilor migratori

Migraţia între râu şi mare nu este o sarcină uşoară. Apa mării este mult mai sărată decât cea a râurilor; schimbarea salinităţii are consecinţe semnificative asupra tuturor peştilor. In apa dulce conţinutul în sare al lichidelor corporale este mult mai mare decât al mediului înconjurător, în urma procesului de echilibrare numit osmoză, apa pătrunde prin pielea peştelui.  Peştii de apă dulce elimină acest surplus hidric sub formă de urină diluată; acest fapt împiedică preluarea unei cantităţi prea mari de apă.

Migraţia pe cursul râului

Majoritatea peştilor migratori trec dintr-o regiune marină în alta, unele specii însă migrează mai întâi în amonte, iar apoi în avalul râurilor. Primăvara unele specii de păstrăvi pornesc spre mare, în căutarea hranei. Trebuie să se adapteze apei saline, lucru imposibil pentru majoritatea speciilor de apă  dulce, dar deoarece găsesc hrană din belşug, merită: greutatea păstrăvilor din mare poate fi dublă faţă de a celor din râu.
Vara târziu păstrăvii marini se întorc în amonte, pentru depunerea icrelor pe pietrele din apele dulci, puţin adânci.

O singură dată în viaţă

Somonii „se nasc” în apa dulce. Se reproduc în râurile puÅ£in adânci, însă aproape jumătate din viaÅ£a de adult ÅŸi-o petrec în mare, în căutarea hranei. Pentru majoritatea somonilor, migraÅ£ia spre locurile de reproducere, împotriva curentului apei, este un eveniment unic în viaţă.
Somonii trăiesc în mare cel mult patru ani. Se adună în apele bogate în hrană ale Oceanului Atlantic din jurul Groenlandei, unde frecvent îşi caută hrana sub stratul de gheaţă. Odată cu atingerea maturităţii parcurg mii de kilometri până la râurile în care se reproduc. Dacă ajung la gura de vărsare, aşteaptă fluxul ce îi va duce în amonte.   Cu acest flux începe drumul somonilor ce poate dura mai multe luni. Datorită curenţilor şi cascadelor, depun frecvent eforturi imense pentru a ajunge la aceste locuri. în apa dulce se hrănesc rar, astfel până la depunerea şi fecundarea icrelor îşi epuizează toate rezervele. După pierderea a aproximativ 40% din greutate, majoritatea exemplarelor mor.

Orientarea în oceane

Somonii îşi găsesc drumul cu ajutorul simÅ£ului gustativ. Fiecare peÅŸte memorează „gustul” râului în care s-a născut. La revenirea din ocean recunoaÅŸte urmele acestui gust ÅŸi le urmează instinctiv, până îşi găseÅŸte casa. Astfel peÅŸtele îşi găseÅŸte locul obiÅŸnuit de reproducere, dacă între timp acesta nu a fost distrus de poluare. Păstrăvii marini îşi găsesc de asemenea drumul de întoarcere cu ajutorul simÅ£ului gustativ, dar acesta nu este la fel de sensibil ca cel al somonilor.

Misterul Oceanului Atlantic

în timp ce somonii se reproduc în râuri şi caută apa mărilor pentru a-şi procura hrana, anghilele europene fac exact opusul. Obiceiurile reproductive ale anghilelor au fost dintotdeauna un mister. Anghile mici, cu copul transparent, au fost găsite la gurile de vărsare ale râurilor europene, ca şi cum ar fi apărut de sub bagheta unui vrăjitor; puietul având corp subţire, asemănător unui fir de aţă s-a deplasat apoi împotriva curenţilor, dezvoltânduse ulterior în apele dulci, în anghile adulte. Până la atingerea maturităţii, deci timp de câţiva ani, au trăit şi s-au hrănit în aceste ape. Atingerea maturităţii a fost semnalul reîntoarcerii în mare. După revenirea în mare, anghilele dispăreau fără urmă.

Pentru a demonstra că anghilele adulte migrau în Marea Sargasso, mai exact în apele liniştite din centrul curenţilor marini nord-americani, ce au orientare în sensul acelor de ceasornic, au fost necesari ani lungi de cercetări. Aici se reproduc anghilele, la mai mult de 6000 de km de coastele europene, la adâncimi mai mari de 300 m, în apele cu temperatură de 20 °C. Este unul dintre puţinele locuri din lume, unde acest lucru este  posibil. După reproducere adulţii mor, deoarece asemeni somonilor, de-a lungul migrării ce durează 6 luni, nu se hrănesc, între timp din icrele depuse apar larvele, care sunt duse de curenţi spre ţărmul Europei, zonă în care ajung după mai mult de 2 ani.
Larvele sunt duse de curenţi, anghilele adulte însă au capacitate de orientare, astfel  ajung la locurile de reproducere din Marea Sargasso.
Probabil şi anghilele se orientează asemeni păsărilor ce îşi găsesc direcţia cu ajutorul câmpului magnetic al Pământului. Este la fel de probabil să fie sensibile la anumite caracteristici ale apei, cum ar fi temperatura, presiunea şi salinitatea.

Pe urmele migratorilor

Migraţia peştilor este în continuare o enigmă pentru cercetători, dar prin dezvoltarea tehnologiei, studierea peştilor devine din ce în ce mai uşoară. în acest scop pot fi utilizate proprietăţile a trei tipuri de unde: UHF, VHF şi unde acustice. Tipul ales diferă în funcţie de locaţia experimentului şi specia de peşte studiată.
Un aparat tipic de telemetrie (pentru măsurarea distanÅ£elor) este reprezentat de un „clopoÅ£el” acustic ce poate fi fixat de exteriorul peÅŸtelui, în stomacul acestuia sau implantat în corpul său. Acest dispozitiv emite ultrasunete, ce pot fi ulterior transformate în sunete auzibile. Aria de acÅ£iune a acestor dispozitive este de regulă un kilometru, iar urmărirea peÅŸtilor se face de pe vapoare sau de pe malul râurilor.

Cu ajutorul acestor dispozitive telemetrice cercetătorii pot obţine mult mai multe informaţii despre migrarea peştilor. Peştii însă trebuiesc urmăriţi îndeaproape de pe vapoare. Această sarcină însă, astăzi este preluată de computere şi de sisteme automate de înregistrare.