Ocrotirea parcurilor naţionale nord-americane

Ocrotirea naturii libere de pe planeta noastră este din ce în ce mai costisitoare, în parcurile naţionale din Statele Unite ale Americii, se fac eforturi tot mai mari pentru menţinerea florei şi faunei de o frumuseţe unică.

In Statele Unite au fost înfiinţate multe parcuri naţionale, din Alaska până în insulele Samoa şi Virgine. Aceste rezervaţii de importanţă vitală, adăpostesc aproximativ jumătate din toate speciile de plante şi mai mult de atât din speciile de păsări şi mamifere nord-americane.

Desfăşurarea evenimentelor

Din secolul XVII, odată cu sosirea primilor colonişti în America de Nord, echilibrul habitatelor continentului s-a schimbat în mod radical; multe specii de plante şi animale au dispărut complet. în multe locuri au fost aduse specii străine, care adesea au alungat speciile indigene. In scopul limitării acestor efecte distructive, precum şi pentru a păstra în forma iniţială a anumitor teritorii ale ţării., Statele Unite au înfiinţat în 1916, Serviciul Parcurilor Naţionale (National Park Service).

Controlul speciilor de animale nou introduse

Speciile importate, sunt acele specii de animale care în mod întâmplător sau intenţionat au fost aclimatizate ca urmare a influenţei omului şi care pot modifica, tulbura sau chiar răsturna, echilibrul natural local. Din acest motiv aceste specii necesită o atenţie deosebită. Restabilirea stării iniţiale a parcurilor naţionale este, chiar şi numai din această cauză, o sarcină extrem de dificilă.

Acum 40 de ani, a existat o astfel de situaţie periculoasă, când dintr-un parc de vânătoare particular, au evadat  nişte porci mistreţi europeni. Aceştia s-au împrăştiat în Parcul Naţional Great Smoky Mountains şi au distrus multe specii de flori sălbatice, amfibieni şi reptile. Populaţia lor a ajuns rapid la 2000 de exemplare şi doar recent s-a reuşit reducerea numărului.

Ocrotirea speciilor indigene 

Speciile indigene, a căror habitat natural este reprezentat de Parcurile Naţionale, sunt protejate de lege, nefiind  permisă prinderea sau intervenţia umană.

O parte din ele sunt transferate în zone în care sunt permise vânătoarea şi pescuitul. Transferul este soluţia cea mai bună dacă are efect favorabil asupra sistemului ecologic, dacă are loc în scopul protejării vieţii omului sau dacă se intenţionează înfiinţarea de noi populaţii, fără a provoca daune populaţiilor originale.

In prezent 120 de specii figurează pe lista animalelor periclitate, întocmită de oficialităţi; parcurile de ocrotire a naturii, fac tot ce pot pentru protejarea speciilor de plante şi animale.

Reaclimatizarea speciilor indigene de animale

Conform definiţiei, specia indigenă este cea care trăieşte, sau a trăit anterior într-o zonă dată, ca urmare a dezvoltării naturale.
în parcul Yellowstone de exemplu, în 1902, au început experimente pentru crearea unei turme de bizoni; datorită reuşitei, în zilele noastre acesta a devenit un ţel naţional.

Reaclimatizarea speciilor absente nu este chiar atât de simplă, cum am putea crede, înainte ca savanţii să se apuce de reaclimatizarea animalelor şi plantelor, trebuie să fie siguri că în teritoriul dat, acestea au fost într-adevăr indigene. Trebuie să depisteze  cărei subspecii a aparţinut opulaţia iniţială şi dacă habitatul şi hrana sunt într-adevăr potrivite. Trebuie să mai descopere ce efecte va avea reaclimatizarea asupra simbiozelor din cadrul parcului şi din afara acestuia.

Programele actuale de reaclimatizare, implică următoarele specii de animale: şoimul călător. In mai multe parcuri naţionale din ţară; oaia canadiană, în California; karibu (reni canadieni), în Minnesota; ursul cenuşiu (grizzly), în Munţii Stâncoşi şi lupul, în nordul Munţilor Stâncoşi.

Să lăsăm natura neatinsă!

Scopul serviciului National Park Service (Serviciul Parcurilor Naţionale), este de a păstra cât mai naturale aceste zone de ocrotire a naturii. Aceasta presupune şi îndepărtarea speciilor străine stabilite aici, speciile indigene putându-şi astfel reocupa locul lor original în sistemul ecologic, pentru a trăi acolo fără intervenţia omului. Astfel animalele de pradă, conform naturii lor, trebuie să poată vâna din nou liber animalele ce le alcătuiesc hrana; este interzisă hrănirea lor complementară, fiindcă aceasta ar deranja factorii naturali de reglare a populaţiilor. Dacă s-a produs o lipsă de hrană în urma unei intervenţii umane anterioare, iniţial paznicii parcurilor asigură animalelor hrană complementară, oferind astfel ajutor până ce se restabileşte echilibrul natural. Zonele naturale lăsate neatinse, sunt din păcate ameninţate de incendiile de pădure şi de răspândirea bolilor.

In sistemul ecologic al parcurilor, focul este un factor foarte important: determină întinerirea vegetaţiei în locurile în care hrana a devenit insuficientă.