Organele interne I. Toracele

Organele toracelui

Diafragma desparte cavitatea toracică de o altă mare cavitate a organismului, cea abdominală. Organele care sunt localizate în cavitatea toracică sunt: esofagul, inima, plămânii, traheea şi bronhiile.

Structura toracelui

Aşezarea viscerelor toracelui este următoarea:

Traheea ÅŸi bronhiile

Traheea începe sub laringe, la nivelul celei de a şaptea vertebre cervicale, în faţa esofagului situat aproape paralel. Partea anterioară şi cele două laterale ale peretelui traheii sunt formate dintr-un cartilaj dur, în formă de C, iar în partea posterioară plăcii musculare netede din fibre conjunctive. La nivelul celei de a patra şi a cincea vertebre lombare traheea se ramifică în două - bronhia principală din dreapta şi din stânga. în plămâni bronhiile principale se ramifică în continuare în bronhii, apoi în bronhiole, sub forma unui arbore, în ramuri tot mai mici de bronhii, respectiv bronhiole. Diametrul ultimelor, celor mai mici bronhiole este de numai lmm. Ramificaţiile bronhiilor în plămân se termină în alveolele pulmonare elastice, fibroase. Prin peretele alveolelor şi capilarelor pulmonare localizate aici are loc schimbul de gaze.

Cele două circulaţii
CirculaÅ£ia mică asigură legătura directă între inimă ÅŸi plămâni. Sângele „uzat”, bogat în dioxid de carbon, din ventriculul drept, prin artera pulmonară principală ajunge în plămâni. Aici prin pereÅ£ii alveolelor are loc schimbul de gaze: sângele elimină dioxidul de carbon ÅŸi preia oxigen. Sângele oxigenat din plămâni, prin atriul ÅŸi ventriculul stâng, ajunge în circulaÅ£ia mare, adică în organism.

Plămânii

Cea mai mare parte a cavităţii abdominale este umplută de ţesutul celor doi lobi pulmonari. Suprafaţa plămânilor şi partea dintre cei doi lobi este acoperită de pleură. Plămânul drept are trei lobi (superior, mijlociu, inferior), iar plămânul stâng are doi lobi (superior şi inferior). Pe suprafaţa plămânilor celelalte organe (aorta, vena cava superioară, vasele de sânge de sub stern şi inima) formează nişte adâncituri caracteristice.

Sunete deasupra inimii
Mărimea şi localizarea inimii diferă de la un individ la altul în funcţie de conformaţie, poziţia diafragmei, forma toracelui. Mărimea şi proiecţia toracică ale inimii se pot determina cel mai simplu prin ciocă-nire. în zona în care inima se află imediat sub peretele toracelui, la un ciocănit încet se aude un sunet absolut surd, iar în zona în care inima este acoperită de plămân, la un ciocănit de intensitate medie, se aude un sunet relativ surd.

Inima

Inima este localizată în cea mai mare adâncitură a plămânului stâng, în spatele sternului. Inima este un organ cavitar, sub formă de con fără vârf, cu perete musculos. Pe partea superioară a conului, la baza inimii (basis cordis) se găsesc atriile, respectiv vasele importante de sânge care intră şi ies din inimă. Vârful inimii este format din ventriculi. Sistemul cavitar al inimii este format din patru cavităţi, ventriculul stâng, atriul stâng, ventriculul drept şi atriul drept, care sunt despărţite de sept (septum cordis), valvele atrio-ventriculare şi valvele semi-lunare. Sarcina inimii este asigurarea circulaţiei, irigarea cu sânge a organelor. Sângele trece din vasele mari în atriile cu peretele mai puţin musculos, de aici prin valve în ventriculii cu peretemusculos, care împing sângele bogat în oxigen spre organism, iar cel cu dioxid de carbon spre plămâni. Sensul circulaţiei: vena cavă superioară, atriul drept, ventriculul drept, plămân, atriul stâng, ventriculul stâng, aorta, sistemul arterial, vena cavă inferioară. In exterior inima este învelită într-un sac dur, cu pereţi dubli, cunoscut sub numele de pericard. Lama parietală interioară este lipită de inimă, suprafaţa exterioară a lamei viscerale este lipită de organele învecinate, fixând inima într-un fel. Lichidul subţire, mem-branos dintre cele două straturi ale pericardului asigură mişcarea fără fricţiune a membranelor.

Esofagul

Esofagul coboară în spatele traheii, în continuarea farin-gelui, aproape paralel cu traheea, pe partea stângă a coloanei vertebrale, prin diafragmă, spre stomac. La intrarea şi ieşirea din esofag, sfincterii în formă de inel coordonează deplasarea hranei. Mişcarea esofagului cu perete musculos dirijează continuu hrana dinspre farin-ge spre stomac. Din acest motiv am putea mânca şi cu capul în jos.