Organizarea statului modern

Noi modele politice

Incepând cu secolul al XVII-lea au apărut forme de organizare statală noi, moderne, diferite de formele tradiţionale, medievale. Acestea sunt, în linii mari, asemănătoare cu cele ale statelor avansate din zilele noastre. Principiul de bază al organizării statelor moderne îl reprezintă principiul democratic, adică participarea unui număr cât mai mare de cetăţeni la rezolvarea problemelor statului. Spre deosebire de democraţia antică, ateniană, democraţia modernă este o democraţie reprezentativă; în mod direct, de rezolvarea problemelor statului se ocupă oameni aleşi de popor să le reprezinte interesele.
Statele moderne sunt organizate prin intermediul unor legi fundamentale, numite constituţii. Acestea stabilesc foarte clar atribuţiile fiecărei instituţii a statului, ceea ce împiedică abuzurile acestora împotriva cetăţenilor. Principiul care constituie fundamentul constituţiilor este cel al separării puterilor în stat.
Gânditorul francez Montesquieu (1689-1755), după modelul englez, a teoretizat principiul separării puterilor în lucrarea numită „Spiritul legilor” (1748). Montesquieu a observat că într-un stat există trei puteri: legislativă (exercitată de un parlament care face legile), executivă (exercitată de guvern care aplică legile elaborate de parlament) ÅŸi judecătorească (exercitată de instanÅ£ele judecă.-toreÅŸti care reglementează diferendele între oameni). în ConstituÅ£ia Statelor Unite ale Americii, adoptată în 1787, separarea puterilor este cel mai bine conturată.
Marea Britanie este patria democraţiei moderne; aici, pentru prima dată au apărut, încă în secolul al XVII-lea, instituţiile specifice acestui regim politic în urma unui conflict care a opus instituţia monarhică (adepta unui sistem de guvernare tradiţional) parlamentului (instituţie apărută în secolul al XlII-lea şi care la început a fost o adunare la care luau parte reprezentanţii celor trei stări privilegiate: cler, nobilime şi orăşenime). Acest conflict a fost rezolvat în două etape:
1) Un război civil (1642-1649) câştigat de Parlament;
2) Un compromis între cele două tabere („RevoluÅ£ia glorioasă”, numită aÅŸa, întrucât evenimentele s-au rezolvat fără vărsare de sânge), compromisul fiind o trăsătură definitorie a veÅ£ii politice engleze.
în timpul desfăşurării acestor evenimente, în Anglia au apărut, pentru prima dată în istorie, partidele politice moderne: whig (numiţi apoi liberali) şi tory (conservatori). Acestea au respectat, pentru prima dată, regulile jocului politic: partidul învingător în alegeri exercita puterea (pe baza majorităţii pe care o deţinea în Parlament), în timp ce învinşii intrau în opoziţie, aşteptând următoarele alegeri. Diferendele în viaţa politică se rezolvau paşnic, prin alegeri (şi nu prin război civil), iar cei învinşi nu se temeau pentru viaţa şi pentru bunurile lor, aşa cum se întâmpla în cazul vechilor forme de organizare statală.
In Anglia funcţiona, aşadar, înaintea oricăror altor state, un regim politic parlamentar, în cadrul căruia guvernul se supunea autorităţii parlamentului şi se producea alternanţa la putere între partidele politice. Puterea regală era limitată, iar prerogativele monarhiei tindeau să devină simbolice. în Anglia, încă acum 250 de ani, exista libertatea aproape nelimitată a exprimării, iar opinia publică era luată în seamă în hotărârile adoptate de factorii de conducere. Pe plan economic, erau introduse măsuri favorabile clasei mijlocii (burgheziei, adică întreprinzătorilor, proprietarilor de fabrici, bănci etc). Acest fapt a făcut posibil ca Anglia să devină cea mai dezvoltată ţară din lume. Aici a fost iniţiată revoluţia industrială, flota engleză era cea mai puternică din lume, ceea a asigurat Marii Britanii supremaţia economică şi comercială timp de un secol şi jumătate.
Statele Unite constituiau, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea un alt model politic de organizare modernă. SUA luaseră naştere în urma unui război de eliberare de sub dominaţia engleză (1775-1783). în 1787 s-a adoptat Constituţia Statelor Unite ale Americii, care cu mici modificări este în vigoare şi astăzi. Conform acesteia, Statele Unite formează o republică federală. Guvernului central îi revin atribuţii în stabilirea politicii externe, în apărare, relaţiile între statele componente etc. In constituţie este stipulat principiul separării puterilor în stat. Astei, puterea legislativă este exercitată de Congres (un parlament bicameral format din Senat şi Camera Reprezentanţilor), cea executivă este încredinţată preşedintelui, iar cea judecătorească Curţii Supreme de Justiţie şi instanţelor judecătoreşti.
La jumătatea secolului al XlX-lea în Statele Unite a avut loc un sângeros război civil (1861-1865), care a dus la rezolvarea unei grave probleme a societăţii americane, problema sclavilor negri. Eliberarea din sclavie a negrilor a fost unul din factorii care au contribuit la spectaculoasa dezvoltare economică a SUA, care la sfârşitul sec. ale XIX-lea era deja cea mai dezvoltată ţară de pe glob.
O serie de state din Europa au evoluat în funcţie de balansul între diversele ideologii dominante în secolul al XlX-lea: liberalism, conservatorism, naţionalism.

Libertalism, naţinalism, conservatorism 

In Europa, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui următor, în condiţiile în care în Franţa se desfăşura o revoluţie, care apus în discuţie sistemul politic, economic şi social de pe întregul continent, au apărut anumite orientări teoretice şi au avut loc dezbateri în legătură cu soluţiile pentru viitorul societăţii.
Liberalismul susÅ£inea ideea libertăţii indivizilor, care să nu fie supuÅŸi constrângerilor de orice natură (politică, economică, spirituală) exercitate de către stat. IniÅ£ial, liberalismul a fost îndreptat împotriva instituÅ£iei monarhiei absolute. Liberalismul constituia, aÅŸadar, ideologia favorabilă clasei mijlocii (burghezia), interesată în dezvoltarea industriei ÅŸi comerÅ£ului. Pentru desfăşurarea ei, clasa mijlocie avea nevoie de asigurarea condiÅ£iilor pentru libera iniÅ£iativă individuală ÅŸi pentru existenÅ£a unei forÅ£e de muncă libere care să lucreze pe bază de contract în întreprinderile capitaliste. în viziunea unor adepÅ£i ai liberalismului, statul urma să fie doar un „paznic de noapte”, care să garanteze ordinea ÅŸi liniÅŸtea în societate. în ceea ce priveÅŸte forma de  organizare politică, liberalii erau adepÅ£ii monarhiei constituÅ£ionale, în care monarhul să aibă puteri limitate.

Conservatorismul apăra valorile tradiţionale. Gânditorii conservatori arătau că încercările de înlocuire a vechii societăţi, apărută şi dezvoltată în mod natural cu o nouă alcătuire artificială bazată pe ideile filosofilor, nu pot avea alt rezultat decât haosul şi vărsarea de sânge. Astfel, conservatorii considerau că progresul trebuie realizat în mod lent, ţinându-se cont de experienţele trecute ale societăţii.

Naţionalismul a apărut ca ideologie în timpul evenimentelor revoluţionare din Franţa. Oamenii cu convingeri naţionaliste militau pentru unirea oamenilor cu aceeaşi limbă, tradiţie, cultură, civilizaţie în state unitare şi pentru eliberarea ţărilor aflate sub dominaţie străină. în consecinţă, dezvoltarea ideologiei naţionaliste a constituit baza mişcărilor de eliberare a popoarelor asuprite. în general, mişcările de eliberare naţională se împleteau cu mişcările sociale care urmăreau modernizarea societăţii după prinicipii liberale.

Germania a devenit stat naţional în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Trăsăturile statului german au depins de modalitatea în care a fost constituit statul naţional. Unificarea s-a realizat în jurul celui mai puternic stat german, Prusia. Regimul politic al Regatului Prusiei era conservator şi acorda un rol important în viaţa politică a statului aristocraţiei cu vederi conservatoare. Din acest motiv, monarhul beneficia de puteri extinse. Parlamentul, deşi ales prin vot universal, avea atribuţii limitate. La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor, Germania a iniţiat o politică de înarmare terestră şi navală, care a pus în pericol pacea mondială. Pe plan economic, Germania a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Ea a depăşit Marea Britanie în ce priveşte performanţele industriei, fiind întrecută numai de SUA. Reuşita economică spectaculoasă a Germaniei a exaltat sentimentele de superioritate ale naţiunii, mai ales în rândurile clasei politice şi a castei militare.

Imperiul Austro-Ungar. în Europa centrală şi de răsărit, Imperiul Habsburgilor (Austria), îngloba un mare număr de naţiuni (germani, maghiari, cehi, sârbi, croaţi, sloveni, români, polonezi etc). Imperiul s-a reorganizat în 1867, când s-au acordat drepturile cerute de naţiunea maghiară. Astfel, împăratul Austriei devenea şi rege al Ungariei. în acest mod a apărut dualismul austro-ungar. Fiecare dintre cele două state (Austria şi Ungaria) avea instituţii separate, dar aceeaşi politică în domeniul afacerilor externe, apărării şi finanţelor. în regiunea controlată de ele, autorităţile maghiare au dus o politică de maghiarizare îndreptată împotriva celorlalte naţiuni (români, slovaci, sârbi etc), ceea ce a provocat nemulţumirea acestora. Acest fapt a fost o sursă de mari tensiuni, care, în final, vor duce la dezmembrarea imperiului. La fel, în partea austriacă a statului, naţiunile care nu beneficiau de drepturi au luptat pentru acestea. Cehii doreau un statut asemănător cu al maghiarilor, iar în rândurile slavilor sudici (sloveni, croaţi) s-a răspândit ideea unirii cu Serbia. în Austria, dreptul de vot al cetăţenilor a fost lărgit până la acceptarea votului universal (1906), dar şi aici parlamentul avea atribuţii limitate.

Rusia. Tot un stat multinaţional (îngloba circa 200 de naţiuni) era Rusia. Spre deosebire de statele avansate din Occident, în secolul al XlX-lea, Rusia era guvernată în mod despotic de către ţar cu sprijinul nobilimii, Bisericii şi poliţiei secrete. Deşi cel mai întins stat al lumii, cu o populaţie numeroasă, el era din punct de vedere economic şi social cu mult în urma statelor din Europa apuseană, din cauza persistenţei unui mod de alcătuire socială învechit, caracterizat prin menţinerea serbiei. Printr-un decret al ţarului (împăratului) din 1861, a fost desfiinţată serbia, dar acest fapt nu a rezolvat problemele economice şi sociale ale Rusiei. Industria a înregistrat după această dată progrese semnificative, însă fără a se reduce semnificativ decalajul faţă de ţările dezvoltate. Reformele timide, care nu atingeau cu nimic puterea instituţiei monarhice, au dat naştere la o opoziţie împotriva ţarului. Slăbiciunile Rusiei s-au vădit în urma înfrângerii din războiul ruso-japonez din 1904-1905. Sistemul politic depăşit a fost perceput drept principalul vinovat pentru situaţia Rusiei, ceea ce a dus la izbucnirea unei revoluţii în 1905, ce a avut ca rezultat convocarea unui parlament (Duma) cu atribuţii limitate.

România. Apariţia unor noi state naţionale a fost o caracteristică de seamă a istoriei continentului nostru în secolul al XlX-lea. în acest proces se înscrie şi formarea statului naţional român în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost ales domn în 1859 (la 5 şi 24 ianuarie) în Moldova şi Ţara Românească. Alegerea s-a realizat graţie patriotismului şi abilităţii oamenilor politici români, care au beneficiat şi de un sprijin popular, fără de care acţiunea lor ar fi fost imposibilă. Alexandru I.Cuza (1859-1866) a realizat o operă politică de o importanţă covârşitoare pentru ţara noastră. Asftel, a obţinut recunoaşterea internaţională a unirii complete a celor două principate româneşti şi a reformat din temelii instituţiile de stat şi legislaţia, ceea ce a însemnat începutul unei noi faze în istoria poporului nostru. în 1866, domnitorul Cuza, care-şi îndeplinise rolul fundamental în istoria românilor, a fost silit să abdice, locul său fiind luat de un principe străin, Carol I din dinastia de Hohenzollern.

In timpul domniei lui Carol 1 (1866-1914) a fost adoptată una din cele mai liberale constituţii din Europa (1866), având ca model constituţia belgiană. Viaţa politică a fost dominată de două partide, cel liberal şi cel conservator, care şi-au însuşit foarte repede regulile jocului parlamentar, desfăşurat fără mari convulsii, ceea ce a demonstrat maturitatea clasei politice româneşti. Dacă liberalii considerau că societatea trebuie reformată într-un ritm susţintut pentru a se ajunge la nivelul de dezvoltare al Occidentului, conservatorii considerau că noutăţile trebuie introduse gradat în funcţie de situaţia socială a ţării, de tradiţii etc. S-au remarcat oameni politici de mare valoare, precum Ion C. Brătianu, Petre P. Carp, Take Ionescu, Mihail Kogălniceanu, Lascăr Ca-targiu, CA. Rosetti, Spini Haret şi alţii. în 1877-1878 România a participat, fiind aliată cu Imperiul Rus, la un război împotriva Turciei, în urma căruia i-a fost recunoscută independenţa de către Marile Puteri întrunite la Congresul de pace de la Berlin. Ca urmare a noului statut al ţării, în urma obţinerii independenţei,  România s-a proclamat regat (1881). Deceniile care s-au scurs până la primul război mondial, s-au caracterizat prin progrese semnificative pe plan economic, social, politic şi cultural.

IZVOARE

„Demnitatea de preÅŸedinte al federaÅ£iei revine regelui Prusiei, care poarta titlul de „împărat german”. împăratul are dreptul să reprezinte Imperiul în relaÅ£iile InternaÅ£ionale ale acestuia, să declare război, să semneze pace, să încheie alianÅ£e ÅŸi alte tratate cu străinătatea, să acrediteze ÅŸi să primească pe ambasadori…. împăratul are dreptul de a elabora ÅŸi promulga legile imperiale, precum ÅŸi de a controla aplicarea lor. Măsurile ÅŸi dispoziÅ£iile împăratului sunt emise în numele imperiului; pentru a deveni valabile e necesară contrasemnarea lor de către cancelarul imperiului, care îşi asuma astfel răspunderea. Articolul 18. împăratul numeÅŸte pe funcÅ£ionarii imperiului, le primeÅŸte jurământul ÅŸi dispune, la nevoie, demiterea lor…” (ConstituÅ£ia Imperiului german, 1871)
„… reprezentarea diplomatică ÅŸi comercială a imperiului faţă de ţările străine ÅŸi măsurile ce vor fi necesare pe tărâmul relaÅ£iilor internaÅ£ionale aparÅ£in obligaÅ£iilor ministerului de externe comun, in înÅ£elegere cu guvernele ambelor părÅ£i ÅŸi cu consimţământul acestora. Fiecare guvern publică acordurile InternaÅ£ionale conform legilor lui. Deci aceste afaceri externe Ungaria le considera drept comune…..în tot ce se refera la conducere, comandament si
organizare interna unica a întregii armate, deci ÅŸi a armatei ungare, se recunoaÅŸte in calitate de comandant suprem Majes-tatea Sa, prin drepturile constituÅ£ional suverane ale Majestăţii în legătura cu problemele militare. Parlamentul maghiar recunoaÅŸte finanÅ£ele ca domeniu de interes comun…” (Pactuldualist, 1867)
„… Această dezvoltare a industriei într-un interval relativ scurt se dovedeÅŸte în sine extrem de interesantă. Prin repeziciunea ÅŸi forÅ£a acestei creÅŸteri Rusia stă în fruntea tuturor ţărilor străine dezvoltate economiceÅŸte ÅŸi nu încape îndoială că Å£ara care se dovedeÅŸte capabilă în două decenii să-ÅŸi sporească de mai bine de trei ori industria ei miniera ÅŸi de fabrica ascunde în sine bogate resurse de forţă interne pentru dezvoltarea în continuare. Această dezvoltare va fi neapărat necesara în viitorul apropiat, întrucât oricât de însemnate sunt rezultatele obiÅŸnuite, totuÅŸi in raport cu necesităţile populaÅ£iei ÅŸi în comparaÅ£ie cu ţările străine industria noastră este încă mult rămasa în urma… Data fiind sărăcia de capitaluri în interior, necesitatea cheltuirii unei părÅ£i însemnate a economiilor poporului pentru nevoile statului, îndeosebi întărirea pregătirii militare ÅŸi dezvoltarea cailor ferate, creÅŸterea necondiÅ£ionată a extrem de înapoiatei noastre industrii nu se poate realiza altfel decât prin colaborarea directa a capitalurilor străine.” (Raport adresat tarului Nicolae al ll-lea de către ministrul de finanÅ£e Witte, 1900)