Parazitismul în lumea animalelor

Relaţia dintre parazit şi animalul-gazdă este benefică doar pentru una dintre părţi. Parazitul obţine hrană, protecţie sau loc de ascunziş, în timp ce animalul parazitat se îmbolnăveşte sau poate chiar muri.

Aproape fiecare animal este gazda unui parazit. Unii paraziţi, cum ar fi purecii şi lipitoarele, sug sângele animalelor-gazdă. Alţii, ca de exemplu viermii plaţi, consumă hrana parţial digerată a animalelor gazdă. Mulţi paraziţi, printre care şi viermele de gălbează, pe parcursul dezvoltării atacă mai multe animale-gazdă.

Ectoparaziţii

Paraziţii ce trăiesc pe animalele-gazdă poartă numele de ectoparaziţi.
La fel ca mulÅ£i alÅ£i ectoparaziÅ£i, lipitoarea se hrăneÅŸte cu sânge. Aceasta îşi localizează victimele prin intermediul mirosului ÅŸi se ataÅŸează de acestea cu ajutorul „paiului” său aflat la capătul corpului segmentat. SubstanÅ£ele din saliva lipitoarei împiedică coagularea sângelui, iar în acest fel rana victimei mai sângerează o vreme după ce lipitoarea s-a săturat.
Şi saliva vampirului mare conţine o substanţe asemănătoare ce blochează coagularea sângelui, însă acest animal nu suge sângele mamiferelor şi al păsărilor, ci aterizează neobservat pe victima ce doarme, iar apoi smulge cu dinţii tăioşi o bucată de piele şi începe să lingă sângele scurs din rană. Singurul pericol pentru animalul-gazdă este cel al infectării, ca de exemplu cu virusul rabiei.

Chişcarul marin este un peşte inferior, ce are dinţi mici la nivelul botului rotunjit. Cu ajutorul acestor dinţi se fixează de alţi peşti, iar prin intermediul unui organ de râcâit detaşează ţesuturi de pe aceştia.

Viermii

Ciclul vital al viermilor paraziţi ce trăiesc în corpul animalelor-gazdă, este frecvent foarte complex. Tenia (Taenia saginata) trăieşte în intestinul omului şi consumă hrana ce tranzitează prin acesta. Gazda teniei elimină în dejecţii segmente din corpul parazitului. Aceste segmente conţin ouă, ce prin apele menajere ajung pe suprafeţele înierbate pe care pasc bovine. Larvele ce apar din ouă se stabilesc în ţesutul muscular sau circulă prin sângele bovinelor. în final tenia se transformă în exemplar adult în intestinul omului ce  consumă carnea infestată. Viermii cilindrici trăiesc în intestinul animalului-gazdă. Ouăle acestora ajung în natură prin dejecţiile animalului-gazdă, iar aici se dezvoltă în continuare. Urmează transformarea în larve mici ce sunt preluate odată cu hrana de următorul animal-gazdă. Dezvoltarea completă poate avea loc numai în sistemul circular al noului animal-gazdă. Viermii cilindrici trec ulterior în pulmoni, de unde ajung prin tuse în faringe. Animalul-gazdă îi înghite şi astfel ajung din nou în intestin.

Căpuşele şi acarienii

Căpuşele şi acarienii, ce sunt strâns înrudite cu păianjenii, au un corp simplu, globulos şi patru perechi de picioare scurte. Acarienii abia sunt vizibili cu ochiul liber. Căpuşele sunt de regulă mult mai mari, în special după ce s-au hrănit cu sânge.
Căpuşele sunt foarte sensibile la umiditate, mirosuri şi chiar şi la vibraţiile aerului. Acestea aşteaptă pe vârful firelor de iarbă animalele-gazdă ce trec pe acolo. Dacă se apropie o victimă homeotermă, căpuşele se aruncă asupra acesteia şi se agaţă de ea cu picioarele anterioare şi cu ghearele. Mare parte dintre căpuşe sug sânge o dată sau de două ori în întreaga viaţă: în stadiul larvar sub formă de nimfă cu opt picioare, iar în final ca insectă dezvoltată. Căpuşa îşi înfige aparatul bucal recurbat în pielea victimei şi suge sânge până când se satură. După aceasta cade  pe sol, unde se ascunde timp de câteva luni până ce ajunge în următorul stadiu de dezvoltare, şi porneşte din nou în căutarea hranei.

Alte specii de căpuşe trăiesc în cuibul animalelor-gazdă. Acestea se hrănesc frecvent. Pentru aceasta se urcă pe animalul-gazdă pentru un timp scurt, după care cad din nou în cuib. Majoritatea acestor căpuşe fac parte din familia căpuşelor galinaceelor sau a căpuşelor de piele.

Animalele mai mici, cum ar fi iepurii de vizuină, pot muri dacă sunt atacate de mai multe căpuşe. Până şi animalele mai mari, cum ar fi cerbii şi caii, pot deveni anemice. Cel mai mare pericol reprezentat de înţepătura căpuşelor, este răspândirea anumitor boli cum ar fi borelioza (boala Lyme) sau meningoencefalita.
Acarienii se specializează frecvent într-un anumit animal-gazdă. Există specii ce trăiesc exclusiv în urechile fluturilor nocturni, în timp ce altele apar doar pe elitrele anumitor specii de gândaci.

Ingeniozitatea vieţuitoarelor parazite

Specia de trematod Leucochloridium paradoxum în cadrul ciclului vital schimbă animalul-gazdă: acesta trece de la melcul Succinea la o pasăre. Melcul consumă ouăle parazitului odată cu dejecţiile păsării. Larvele ce ies din ouă se stabilesc în ficatul melcului.
Paraziţii se deplasează în fiecare zi în număr mare în antenele melcului. Antenele i se umflă şi încep să pulseze şi capătă o culoare verde-maronie. Astfel capătă aspectul unor omizi. Acestea atrag atenţia păsărilor, ce odată cu melcul consumă şi larvele parazitului, iar în acest fel încheie circuitul.

Viermele de gălbează

Viermele de gălbează are forma unei frunze şi corpul aplatizat. Trăieşte în ficatul sau în canalele biliare ale gazdei. Poate parazita oile, caprele şi chiar şi omul. Oamenii sunt ameninţaţi de această boală peste tot în lume şi în special în regiunile în care se cresc oi. Parazitul produce dureri abdominale şi inflamaţia canalelor biliare. Odată ajuns în organismul viu, viermele de gălbează îşi depune ouăle, ce sunt eliminate de gazdă. Doar ouăle eliminate în sau lângă apă rămân în viaţă, iar din acestea se dezvoltă primul stadiu larvar, miracidium. Aceste larve caută melci de apă dulce, iar în corpul lor se transformă în stadiul numit sporocist. Din acesta apare următoarea formă larvară, redia. Primăvara re-diile încep să se dividă, iar din acestea se formează cercări, cu aspect de mormoloci. Aceştia părăsesc melcul, ies pe mal şi se caţără pe un fir de iarbă. Işi pierd coada, iar în jurul lor se formează o membrană dură - acesta este stadiul de metacercar. Când animalul-gazdă ce reprezintă ultima verigă a ciclului vital consumă firul de iarbă, larva se transformă în ficatul acestuia în vierme adult.