Pinguinul Adelie

Ordin: Sphenisciformes
Familie: Spheniscidae
Gen si specie: Pygoscelis adeliae

Pinguinul Adelie este cea mai răspândită pasăre din Antarctica. în fiecare an migrează chiar şi 80 de kilometri pe gheaţă şi zăpadă, pentru a ajunge la uriaşele colonii de clocit, alcătuite din chiar şi 700 000 de păsări.

Pinguinii Adelie reprezintă două treimi din efectivul de păsări din Antarctica. Şi-au dezvoltat un mod de deplasare caracteristic pe gheaţă şi zăpadă: alunecă pe abdomen, timp în care se ghidează cu aripile şi picioarele. Sunt protejaţi de frig de un strat gros subcutanat de grăsime şi penajul hidrofug.

Mod de viaţă

Pinguinul Adelie îşi petrece majoritatea anului pe banchize, unde apa ce înconjoară gheaţa asigură o temperatură mai prietenoasă. Iese pe uscat doar pentru a cloci. In această perioadă pe stâncile deschise se formează colonii alcătuite din mii de păsări.

Pinguinul este „echipat” corespunzător pentru clima rece polară. Capătul penelor hidrofuge ce îi acoperă aproape întreg corpul, se recurbează spre piele. Aerul rămas între pene menÅ£ine căldura corporală, iar apa este îndepărtată mai uÅŸor. în plus pinguinul este protejat faţă de temperatura ce scade frecvent sub minus 60 °C ÅŸi de un strat subcutanat gros de grăsime.

Deşi coloniile sunt extrem de populate, pinguinii interacţionează rar şi respectă locul  de clocit al colegilor de specie, în plus şi-au dezvoltat şi un mod de deplasare caracteristic, pentru a se putea ocoli mai uşor în coloniile extrem de numeroase: în timp ce merg îşi ţin aripile în spatele corpului. în acest timp seamănă cu un rând de călători ce se înghesuie spre metrou. Certurile au loc rar, dar dacă totuşi se întâmplă, acestea sunt pentru locurile mai bune de clocit. Se ajunge la lupte şi dacă un mascul fură pietre din cuibul altui mascul. în cadrai luptei rivalii se lovesc cu aripile, se apucă cu ciocurile, iar în acest timp se împing cu piepturile, până când unul dintre oponenţi cedează.

Alimentaţie şi mod de hranire

Pinguinul Adelie îşi obţine întreaga hrană din mare. Principala hrană este reprezentată de krilli, însă consumă şi peşti, sepii şi alte moluşte. Mulţumită adaptării caracteristice, pinguinul îşi poate utiliza hrana cel mai eficient posibil. Porţia zilnică de hrană poate atinge chiar şi două kilograme. Cu ajutorul aripilor, în apă poate atinge chiar şi viteza de 20 de kilometri pe oră. Picioarele mari servesc la ghidare, iar în timpul vânătorii cu ajutorul acestora pasărea se întoarce brusc în direcţia dorită. Mulţumită tehnicii de înot se poate refugia şi din faţa inamicilor subacvatici, ca de exemplu a leilor-de-mare.

Reproducere

Datorită frigului năprasnic din regiunea Polului Sud, pinguinul Adelie poate cloci numai într-o anumită perioadă a anului. Păsările formează relaţii de cuplu de durată şi revin în fiecare an la acelaşi loc de clocit. începutul lungii migrări pe gheaţă şi zăpadă spre locurile de clocit, este marcat de o anumită poziţie a soarelui. Dacă păsările obosesc în timpul deplasării, înaintează alunecând pe abdomen, iar în acest timp se împing cu aripile.
Masculii ajung primii la locurile de clocit, la începutul lunii noiembrie. Femelele ajung mai târziu, după aproximativ o săptămână.

Masculul ÅŸi femela clocesc cu rândul cele două ouă ÅŸi hrănesc împreună puii proaspăt eclozionaÅ£i. După aproximativ patru săptămâni  puii sunt lăsaÅ£i într-o „creşă”, formată din circa două sute de exemplare. în acest timp părinÅ£ii pornesc în căutarea hranei. Grupul numeros oferă o oarecare siguranţă faţă de atacul inamicilor, ca exemplu a lupilor-de-mare. La vârsta de nouă săptămâni puii îşi caută singuri hrana ÅŸi încep să îşi depună stratul de grăsime necesar supravieÅ£uirii peste iarnă.

La începutul lunii aprilie, odată cu sosirea iernii, pinguinii Adelie îşi părăsesc locurile de clocit. Puii ce nu sunt suficient de puternici să parcurgă lunga migrare, sunt lăsaţi în colonii. Păsările tinere îşi petrec primii doi ani din viaţă pe banchize. La vârsta de trei ani se alătură coloniilor de clocit, însă se reproduc pentru prima oară abia la cinci-şase ani.

ÅžtiaÅ£i că…
•  O colonie de clocit de pinguini Adelie alcătuită din cinci  milioane de păsări, consumă în  apogeul clocitului aproximativ 9000 de tone de hrană zilnic. Aceasta corespunde cu încăr cătura a 70 de vase piscicole.
•  Pinguinul Adelie este bine   protejat de frig de stratul subcutanat de grăsime, ce are rol   termoizolant şi de depozit de  energie, precum şi de penele  hidrofuge. Protecţia este atât    de eficientă, încât chiar există pericolul supraîncălzirii. în acest caz păsările îşi ridică aripile pentru a elibera căldura excesivă.
• în timpul migrării şi al construirii cuibului, până la începutul perioadei de clocit, păsările se înfometează chiar şi timp de 6 săptămâni. în această perioadă slăbesc chiar şi 2,5 kg, adică jumătate din greutatea corporală.

Caracteristici mai importante

Dimensiuni corporale
Lungimea: 70 cm
Lungimea aripilor: 20-24 cm
Greutatea corporală: 5 kg
Reproducere
Maturitatea sexuală: femela la 3-4 ani, masculul la 4-6 ani
Perioada clocitului: în vara antarctică, în luna noiembrie
Numărul ouălor depuse: 2, albe
Durata clocitului: 35 de zile
Mod de viaţă
Comportament: clocesc în colonii, îşi caută hrana în grupuri numeroase
Hrana: krilli, peÅŸti, sepii ÅŸi alte moluÅŸte
Durata vieţii: 15-20 de ani
Specii înrudite
Genul Pygoscelis mai cuprinde o singură specie, pinguinul-măgar (P. papua). Se înrudeşte strâns şi cu pinguinul african (Spheniscus demersus).

Teritoriul de răspândire al pinguinului Adelie

Aria de răspândire
Specia este răspândită aproape peste tot pe coastele polare sudice, precum şi pe unele din cele mai sudice insule din Oceanul Atlantic.
Protecţia speciei
Anumite colonii de pinguini Adelie au fost declarate ocrotite, deoarece au fost deranjate de expediţiile ştiinţifice. în ultimele decenii însă efectivele au crescut, datorită vânătorii intense de balene. Astfel pinguinii au mai multă hrană la dispoziţie.

Caracteristicile specifice ale pinguinului Adelie

Ochii: sunt mărginiţi de un inel alb.
Ciocul: este scurt şi se termină brusc. Are baza acoperită de pene.
Degetele: prezintă membrane interdigitale, ce îi sunt folositoare atât în apă cât şi pe uscat. Pe uscat ajută la deplasarea pe zăpada afânată, astfel încât pe un astfel de teren pinguinul se deplasează mai repede decât omul.
Penajul: are spatele negru, iar abdomenul alb. Penele calde, hidrofuge, protejează pasărea faţă de vânt, gheaţă şi ploaie. Cele două sexe au un aspect exterior asemănător.
Aripile: pe uscat singura lor sarcină este faptul că pinguinul se „ghidează” cu acestea când alunecă pe abdomen, pe gheaţă, n apă aripile sunt folosite pe post de înotătoare puternice.
Coada: prezintă pene de ghidare negre, lungi, ce sunt alunecoase pe zăpadă.
Cuibul: este o grămăjoară alcătuită din pietricele.