Porcul alergător sau facocerul

Ordin: Artiodactyla
Familie: Suidae
Gen si specie: Phacochoerus aethiopicus

Porcul alergător, cu aspectul său respingător, este unul dintre cele mai evidente animale ale savanei africane. Dacă îl privim, nu este greu de ghicit de ce este una dintre cele mai îndrăzneţe specii.

Porcul alergător este caracterizat de cele şase excrescenţe cartilaginoase, dispuse pe feţele laterale ale capului precum şi pe mandibulă, al căror rol nu poate fi explicat de cercetători. Conform unor presupuneri, animalul le foloseşte pe post de arme.

Mod de viaţă

Porcul alergător trăieşte în grupuri familiale compuse din câţiva masculi tineri, o femelă în vârstă, purceii din anul respectiv, precum şi purceii din generaţiile anterioare. Frecvent mai multe astfel de grupuri se alătură, dar fiecare îşi păstrează independenţa. Masculii în vârstă trăiesc de regulă singuratici.
Habitatul preferat al porcului alergător este câmpia africană, savana, fiind atraşi mai ales de zonele din apropierea apelor, unde se pot adăpa şi îmbăia.

Porcul alergător îşi alege ca loc de viaţă adânciturile de sub stânci. Preferă mai ales adăpostul părăsit al porcului  de tufiş, pe care îl căptuşeşte cu iarbă şi îl foloseşte pentru odihnă şi fătare. Aceste adăposturi subterane sunt veritabile fortificaţii, în care animalul se poate odihni şi îşi poate creşte puii liniştit. Când o familie revine la cuib, primii care intră în acesta, cu capul înainte, sunt puii şi sunt urmaţi de adulţi care intră cu spatele, arătându-şi colţii înfricoşători eventualilor inamici.
Porcul alergător este renumit pentru curajul său, îşi protejează familia cu o îndârjire de fier. Viteza (este capabil să atingă chiar şi 50 km/oră) şi colţii săi sunt argumente suficiente pentru ca majoritatea  atacatorilor să stea deoparte. Singurii care ameninţă mai serios familiile de porci alergători, sunt leoparzii şi leii.

Masculii adulţi se luptă şi între ei. Aleargă spre oponent cu coama zbârlită, iar în ultima clipă îşi pleacă capul şi se izbesc puternic. Se împing reciproc în timp ce suflă ameninţător, pentru a-şi dezechilibra adversarul. De regulă lupta în sine pune la încercare doar curajul animalului, este mai degrabă doar un mod de fală, decât o probă reală de forţă. Masculii se rănesc serios cu colţii lor doar foarte rar.

Reproducere

In perioada de împerechere, masculul urmăreşte peste tot femela şi o abordează până când aceasta este dispusă să se împerecheze. Imediat înainte de împerechere masculul emite sunete stranii,  asemănătoare unui motor ce vuieşte puternic.
Femela gestantă părăseşte familia şi migrează într-o zonă în care nu trăiesc alţi porci alergători. îşi caută o vizuină unde îşi fată cei de regulă, doi-patru purcei. Au fost observate şi cuiburi în care erau şase-şapte purcei. Nu se cunoaşte însă cum alăptează scroafa, cu doar patru mamele, atâţia urmaşi.

Purceii au culoare roz-cenuşiu şi nu sunt dungaţi. Sunt extrem de sensibili la frig, astfel că îşi petrec primele zile aglomeraţi în cuîcuş.
Femela este ocupată pe timpul zilei cu procurarea hranei, întorcându-se la purcei pentru a-i alăpta doar la prânz şi seara. După o săptămână, purceii se întorc doar seara la adăpost.

Alimetatie si mod de hrănire

Porcul alergător se hrăneÅŸte în special cu ierburi ÅŸi alte plante cu tulpina moale, pe care le smulge cu incisivii. Gâtul său scurt îl determină frecvent să „îngenuncheze” pentru a se hrăni. în scopul protejării articulaÅ£iei cotului, pe picioarele animalului s-au format niÅŸte calozităţi speciale, în meniul lui mai apar frunze ÅŸi fructe; animalul sapă uneori ÅŸi după cepele ÅŸi tuberculii plantelor. De regulă este un animal liniÅŸtit, dar în timpul hrănirii guiţă frecvent.

ÅžtiaÅ£i că…
• Porcilor alergători le place să se îmbăieze în mâl, corpul lor fiind acoperit de noroi. Deoarece nu prezintă glande sudoripare, corpul le este răcit de stratul de mâl. în adăpost însă menţin o curăţenie strictă.
• Dacă se simte ameninţat, porcul alergător atacă şi omul. în 1965 de exemplu, în grădina zoologică din Duisburg, un porc alergător considerat blând şi-a ucis îngrijitorul.
• Porcul alergător adult are culoarea cenuşie sau neagră, dar deoarece îi place să se îmbăieze în bălţi, culoarea sa poate părea roşie sau gălbuie.
• Porcul alergător este activ de regulă ziua, însă se întâmplă să pornească în căutare de hrană şi în nopţile cu lună.

Caracteristici mai importante

Dimensiuni corporale
Lungimea corpului: 120-150 cm
Lungimea cozii: 45 cm înălţimea: 65-80 cm
Greutatea corporală: 60-140 kg
Reproducere
Maturitatea sexuală: la 18 luni
Durata gestaţiei: 171-175 de zile
Numărul puilor la o fătare: de regulă 3-4, dar au fost observaţi şi 7 purcei într-un cuib
Mod de viaţă
Comportament: trăiesc în grupuri familiale, folosesc adăposturile părăsite ale porcilor de tufiş sau adânciturile naturale de sub stânci
Hrana: ierburi, plante cu tulpina moale, tuberculi şi rădăcini
Durata vieţii: necunoscută în libertate, în captivitate 18 ani
Specii înrudite
Este singurul reprezentant al genului său, dar rudă apropiată a porcului de pădure şi a porcului de râu.

Teritoriul de răspândire al porcului alergător

Aria de răspândire
Porcul alergător este o specie foarte răspândită în savana deschisă, precum şi în regiunile estice şi sudice ale Africii. Trăieşte şi în zonele din sudul Saharei, dar şi în zona Sahel ce are o climă foarte uscată.
Protecţia speciei
Astăzi porcul alergător nu este o specie ameninţată, deşi este vânată cu plăcere de către vânătorii sportivi şi aborigeni, pentru carnea sa.

Caracteristicile specifice ale porcului alergător

Calozităţile: Este un fenomen neobiÅŸnuit, că porcul alergător trebuie să „îngenuncheze” pentru a se hrăni, deoarece are gâtul foarte scurt ÅŸi picioarele relativ lungi. Din acest motiv, articulaÅ£ia cotului este protejată de la naÅŸtere de calozităji.

Excrescenţele: Pe ambele părţi ale capului prezintă câte două excrescenţe negiforme, iar pe mandibulă prezintă o singură pereche. Aceste fanere sunt mult mai evidente la masculi. Probabil servesc ia protecţia feţei şi a ochilor.

Colţii: Colţii superiori recurbaţi pot atinge şi lungimea de 30 de centimetri. Aceşti colţi sunt protejaţi, doar superior, de un strat de smalţ ce se erodează rapid. Colţii inferiori, mult mai mici şi mai ascuţiţi, sunt protejaţi pe toată lungimea de stratul de smalţ.