Regimurile democratic-liberale

Regimurile democratic-liberale

După cel de-al doilea război mondial, Statele Unite, ţările din Europa occidentală şi Japonia au cunoscut o perioadă de intensă dezvoltare economică şi de creştere spectaculoasă a standardului de viaţă al locuitorilor. Acest fapt a demonstrat că valorile promovate de sistemul politic din aceste state (democraţia, respectarea drepturilor omului, economia de piaţă) sunt cele care asigură prosperitatea naţiunilor respective.
Statele occidentale sunt fie republici (cazul Statelor Unite, al Franţei sau al Germaniei), fie monarhii constituţionale (ca în Marea Britanie, ţările scandinave şi Japonia).
Există state în care s-au afirmat două partide sau coaliţii de partide la conducere (de exemplu, laburiştii şi conservatorii în Marea Britanie, republicanii şi democraţii în Statele Unite, creştin-democraţii şi social-democraţii în Germania). Un partid a dominat viaţa politică în Suedia (social-democraţii) şi Japonia (liberal-democraţii), iar Italia reprezintă exemplul de instabilitate guvernamentală, marcat de prezenţa a numeroase forţe politice chemate la guvernare în cadrul unor coaliţii.
In ciuda prosperităţii materiale, societăţile din statele occidentale au avut de rezolvat probleme grave. Astfel, europenii ÅŸi japonezii au trebuit să-ÅŸi refacă economiile distruse de cel de-al doilea război mondial. Americanii s-au confruntat cu problema acordării drepturilor politice populaÅ£iei de culoare în anii ‘50-’60 ai secolului al XX-lea ÅŸi cu atitudinea opiniei publice care a protestat contra războiului din Vietnam.
Intreaga lume occidentală a fost zguduită de agitaţiile şi revoltele tinerilor din 1968 şi care au avut drept rezultat perfecţionarea instituţiilor statului în acord cu progresul general al societăţii cauzat de prosperitatea economică. Sfârşitul anilor 70 a marcat revenirea, în lumea occidentală, la valorile conservatoare. Venirea la putere a preşedintelui Reagan (în 1980) în Statele Unite şi a prim-ministrului Margaret Thatcher (1979) în Marea Britanie, a evidenţiat această evoluţie.
Statele din vestul Europei, împărtăşind valori politice comune, s-au angrenat, după cel de-a doilea război mondial, într-un proiect ambiţios în curs de desfăşurare şi anume: construirea unităţii europene.

Regimurile totalitare

Lovitura de la Praga. în ciuda faptului că în Cehoslovacia popularitatea partidului comunist era cu mult mai mare decât în celelalte ţări din Europa răsăriteană, a fost nevoie de înlăturarea miniştrilor necomunişti din guvern prin forţă (februarie 1948).
Arderea steagurilor sovietice la Budapesta în 1956. InăbuÅŸirea „Primăverii de la Praga” de Către trupele Tratatului de la VarÅŸovia. După cel de-al doilea război mondial au existat regimuri totalitare în Spania (condus de dictatorul Franco) ÅŸi în alte ţări. Cel mai răspândit tip de regim totalitar a fost cel comunist. Regimurile totalitare se caracterizează prin faptul că întreaga putere aparÅ£ine unei singure persoane sau unui număr restrâns de persoane, care o exercită prin intermediul unicei formaÅ£iuni politice admise (de exemplu, partidul comunist). Regimul politic este nedemocratic, puterea fiind exercitată prin teroare. în consecinţă, drepturile ÅŸi libertăţile cetăţeneÅŸti sunt încălcate. Comunismul a apărut ca sistem politic, economic ÅŸi social după primul război mondial în Rusia (devenită Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste sau URSS). în câţiva ani, după cel de-al doilea război mondial (1945-1949) sistemul statelor comuniste a cunoscut o mare extindere în Europa ÅŸi Asia. Această expansiune s-a datorat mai multor factori, în primul rând prezenÅ£a armatei sovietice în partea de est a Europei (care a ajuns aici în urma participării la operaÅ£iunile militare din timpul celui de-al doilea război mondial). Acest fapt a impus la putere, în mai multe ţări est-europene, partide comuniste (în Polonia, Cehoslovacia, România, Ungaria, Bulgaria, Germania de răsărit). Preluarea puterii în aceste state s-a făcut nu printr-un proces democratic, ci prin forţă.
In Asia au fost instaurate regimuri comuniste, în Indochina (Vietnam) şi Coreea de Nord. în 1959 comunismul a fost instaurat şi în Cuba, în America Latină, în urma unei revolte conduse de Fidel Castro împotriva unei dictaturi impopulare. Cu o durată mai scurtă de timp regimuri de inspiraţie comunistă au mai apărut şi în alte ţări din America Latină, Africa şi Asia.
Trăsături. Formaţiunea politică ce deţinea puterea era partidul comunist. După acapararea puterii numărul de membri ai partidelor comuniste a crescut extraordinar, devenind adevărate partide de masă, în care însă marea majoritate a aderenţilor nu avea influenţă asupra deciziilor. Acestea erau un monopol al unei elite reduse numeric constituită din conducerea partidului. în fapt, o singură persoană deţinea puterea absolută (conducătorul partidului, având de obicei funcţia de secretar general şi care era obiectul unui cult al personalităţii alimentat de propaganda oficială). Fiecare lider comunist dispunea de o poliţie politică, instrument de exercitare a unei dictaturi personale. S-a ajuns la situaţii în care puterea era exercitată în familia conducătorului, ai cărei membri primeau cele mai importante funcţii în partid şi în stat, pregătindu-se chiar şi succesiunea ereditară la conducere.
Economia a fost aproape în întregime pusă sub controlul statului, prin naţionalizări în industrie şi redistribuirea pământurilor şi apoi colectivizare în agricultură. Acest fapt a eliminat clasa mijlocie din afaceri şi a permis introducerea centralizării deciziei economice şi a unor metode de planificare. Industrializarea, care avea ca obiectiv eliminarea înapoierii majorităţii ţărilor comuniste, a înregistrat succese, dar s-a lovit de numeroase obstacole, cauzate de lipsa capitalului, a utilajelor şi a specialiştilor, în ciuda entuziasmului iniţial al oamenilor. Colectivizarea a  întâmpinat o dârză rezistenţă din partea ţărănimii; în unele ţări, colectivizarea n-a fost dusă până la capăt (de exemplu în Iugoslavia, Polonia sau Ungaria).
Ideologia comunistă, marxism-leninismul, promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viaţă prin realizarea unei societăţi fără clase, opusă celei capitaliste, în care să fie întronată egalitatea ÅŸi dreptatea. Prima fază a edificării acestei societăţi ideale urma să fie etapa construirii socialismului, care să permită progresul economic ÅŸi prosperitatea cetăţenilor, urmând ca abia în etapa ulterioară să fie atins comunismul propriu-zis. Teoria arăta că în etapa socialistă era necesară menÅ£inerea statului ca instrument al „dictaturii proletariatului”, care să strivească orice rezistenţă a duÅŸmanilor clasei muncitoare. AceÅŸtia erau membrii burgheziei, proprietarii funciari, chiar ţăranii ce se opuneau colectivizării sau intelectualii. Religia era considerată de asemenea un element care ar fi perturbat edificarea noii societăţi ÅŸi împotriva căreia trebuia luptat. Ideologia justifica aÅŸadar măsurile represive luate împotriva unor largi categorii sociale în numele luptei de clasă, care în final trebuia să ducă la edificarea societăţii ideale comuniste. Comunismul era, conform teoriei, ultima etapă în evoluÅ£ia socială a omenirii, când însuÅŸi statul urma să fie desfiinÅ£at, întrucât într-o societate în care n-ar mai fi existat antagonisme sociale această instituÅ£ie nu ÅŸi-ar mai fi avut rostul. SperanÅ£ele oamenilor într-un viitor mai bun erau proiectate astfel într-un viitor incert.
Presa, radioul, televiziunea erau sub controlul statului comunist, îndoctrinarea cetăţenilor se făcea încă de pe băncile şcolii şi în cadrul organizaţiilor de copii şi tineret. De altfel, au fost obţinute succese deosebite în domeniul învăţământului, ca şi în cel al ocrotirii sănătăţii.
Revolte. A existat o rezistenţă îndreptată împotriva politicii regimului comunst, care s-a transformat uneori chiar în revoltă făţişă. Chiar şi muncitorii, în numele cărora comuniştii preluaseră puterea, erau nemulţumiţi de lipsurile de tot felul: salariile mici, lipsa de piaţă a alimentelor şi a produselor de primă necesitate, criza de locuinţe etc. La aceasta se adăuga nemulţumirea provocată de dominaţia pe care o exercita asupra marii majorităţi a ţărilor comuniste Uniunea Sovietică. Cele mai mari revolte au fost revoluţia din Ungaria (1956) şi încercarea de reformare a sistemului întreprinsă de comuniştii cehoslovaci în 1968, reprimate de intervenţia trupelor sovietice.
Criza economică. Incapacitatea regimului de a cointeresa muncitorii în procesul de producţie a avut drept consecinţă scăderea continuă a productivităţii muncii. Economiile ţărilor socialiste au fost incapabile să asigure progresul tehnic, care în Occident se manifesta prin utilizarea pe scară largă a tehnologiei informaţiei ce a revoluţionat dezvoltarea Vestului. Penuria de bunuri de consum şi produse alimentare a devenit din ce în ce mai apăsătoare, începând cu anul 1986, în faţa situaţiei economice a URSS din ce în ce mai dificile, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a iniţiat încercări de reformă economică (exprimate în formula perestroika-restructurare) şi politică (glasnost-transparenţă). Componenta economică a reformei viza creşterea responsabilităţii producătorilor prin relansarea sectorului privat şi a întreprinderilor de stat, prin creşterea autonomiei acestora. Aspectul politic al reformelor, inseparabil de cel economic urmărea sporirea gradului de implicare a oamenilor în rezolvarea problemelor, fără a se ştirbi însă monopolul partidului unic asupra puterii.
Căderea regimului comunist. Eforturile lui Gorbaciov au avut însă ca rezultat nu salvarea sistemului, ci prăbuşirea acestuia, întrucât au eliberat forţe ce au ieşit de sub controlul iniţiatorilor reformelor. Eşecul economic al unui sistem incapabil să se adapteze la noile condiţii tehnologice şi să asigure creşterea standardului de viaţă a oamenilor a avut drept consecinţă unul din cele mai spectaculoase evenimente ale istoriei secolului al XX-lea: căderea comunismului în ţările Europei răsăritene în 1989 în urma unor ample mişcări populare. însăşi Uniunea Sovietică s-a dezmembrat în 1991 în republicile componente.

Comunismul în România

Prin presiuni ale sovieticilor asupra regelui Mihai, care s-a văzut lipsit de sprijin din partea aliaţilor occidentali, la 6 martie 1945 a fost instalat un guvern condus de Petru Groza. Acest guvern era dominat de comunişti şi de aliaţii lor. De aceea, unii istorici consideră că data de 6 martie semnifică începutul regimului comunist în România.
Un pas decisiv spre preluarea întregii puteri de către comunişti şi spre sovietizarea ţării a fost reprezentat de alegerile generale din 19 noiembrie 1946. Conform rezultatelor oficiale, Blocul Partidelor Democratice (alianţă politică dominată de comunişti) a obţinut aproape 80% din voturi. în realitate, rezultatele alegerilor au fost falsificate, numărul cel mai mare de voturi fiind acordat Partidului Naţional-Ţărănesc. Având majoritatea parlamentară, comuniştii au trecut la transformarea economică a ţării după modelul sovietic, prin naţionalizarea întreprinderilor private, etatizarea Băncii Naţionale, colectivizarea agriculturii etc.
în cursul anului 1947 comuniştii au eliminat orice opoziţie politică. Temându-se că instituţia monarhică ar putea deveni un centru de opoziţie împotriva noului regim, regele Mihai a fost forţat să abdice la 30 decembrie 1947, fiind proclamată Republica Populară Română. Personalitatea politică dominantă în România anilor 1947-1965 a fost conducătorul Partidului Comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej. El a instaurat în România,cu concursul sovieticilor, un regim politic stalinist (inspirat după cel instaurat în URSS de dictatorul Stalin). După abdicarea regelui a început procesul de constituire a statului totalitar.
Nicolae CeauÅŸescu a preluat puterea după moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej în 1965 .Primii ani de guvernare au fost marcaÅ£i de o liberalizare pe plan politic ÅŸi economic ÅŸi de iniÅ£iative curajoase pe plan extern. După 1971 CeauÅŸescu a iniÅ£iat o „revoluÅ£ie culturală” ce a marcat sfârÅŸitul politicii de destindere internă. Cultul personalităţii ÅŸefului statului a luat proporÅ£ii monstruoase. A crescut influenÅ£a soÅ£iei dictatorului, Elena CeauÅŸescu care a devenit numărul doi în stat. Rudele familiei CeauÅŸescu au ocupat cele mai  importante funcÅ£ii de conducere. Securitatea, infiltrată peste tot, a provocat o stare de suspiciune generală în societatea românească.
Inrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor, schimbările situaţiei internaţionale determinate de reformele iniţiate de Mihail Gorbaciov, au condus la izbucnirea Revoluţiei din decembrie 1989, în urma căreia Ceauşescu şi-a pierdut viaţa, iar regimul comunist a fost doborât.