Renasterea in Italia

Italia RenaÅŸterii a fost un spaÅ£iu prosper în care oraÅŸele rivale s-au aflat în concurenţă permanentă. însă, când marile puteri au început să intervină, Italia a devenit “arena Europei”.
Italia este locul în care a apărut Renaşterea, marea mişcare a secolelor 15 şi 16, care a generat învierea culturii clasice, înflorirea artelor şi o nouă concepţie a omului asupra vieţii. Printre numeroasele activităţi studiate de gânditorii perioadei renascentiste a fost şi conducerea afacerilor statului - arta de a dobândi putere şi de a conduce.

Noi concepţii despre politică

Cea mai celebră carte cu teme politice a fost Principele (1517), scrisă de Niccolo Machiavelli, care a studiat comportamentul celor mai mari politicieni în raport cu maniera în care ar fi trebuit să se comporte - o abordare atât de ÅŸocantă, încât termenul “machiavelic” este folosit ÅŸi astăzi pentru a descrie viclenia diabolică.

Machiavelli însuşi a fost un diplomat florentin, majoritatea afirmaţiilor sale având la bază propriile sale observaţii referitoare la viaţa politică din Italia. Italia se deosebea de restul Europei prin mai multe aspecte importante. în raport cu monarhiile feudale şi principatele de dincolo de Alpi, Italia era împărţită în state naţionale, multe dintre ele republici, a căror prosperitate era datorata comertul si finantelor. Aceasta era atribuită aşezării Italiei pe rutele comerciale spre Orientul Apropiat, de unde mirodeniile şi produsele de lux erau importate şi vândute în Europa Centrală şi de Nord.

Prin urmare, oamenii de afaceri italieni au iniţiat practici ca finanţele şi contabilitatea. Oraşele italiene au prosperat, iar arta şi studiul erau practicate în mod intens. Spre deosebire de corespondentele lor din nord, oraşele au reuşit sa-si mentina independenta datorita luptelor nesfârşite dintre papi şi împăraţi, în cadrul cărora fiecare parte încerca să o împiedice pe cealaltă să-şi extindă autoritatea. în schimb, oraşele mai mari îşi răspândeau autoritatea şi în provincie, aristocraţia bazată pe proprietăţi de pământ fuzionând mai mult sau mai puţin cu noua clasă urbană de comercianţi şi bancheri. Până în secolul 15 s-au înfiinţat cinci state italiene majore. Milano, în partea de nord-vest, a fost un ducat, desi conducatorii acestuia erau mai degrabă militari ce au devenit despoţi, cum au fost de exemplu familiile Visconti şi Sforza, decât dinastii venerabile.
Florenţa republicană a fost pentru mult timp cel mai dinamic dintre statele italiene, dominată din 1434 de o familie de bancheri foarte bogată, familia Medici, ai cărei membri erau mari susţinători ai artei; nici un alt oraş nu a sprijinit atât de mulţi poeţi, pictori şi sculptori de geniu. Spre deosebire de agitata Florenţa, Veneţia era o republică cu un sistem politic stabil. Oraşul în suşi, celebru pentru canalele sale, a fost de fapt construit pe mare; s-a dezvoltat în cea mai mare parte în calitate de putere maritimă ce transporta bunuri spre şi dinspre est, aflându-se de asemenea în posesia unui lanţ de colonii şi puncte comerciale ce se întindeau până la Marea Neagră.

Papi atotputernici

Fiind liderul spiritual al creştinismului din vest, papa era un conducător italian central ce urmărea suprimarea nobilimii neascultătoare şi extinderea propriilor sale teritorii. Reuşind să treacă peste Captivitatea de la Avignon şi peste Marea Schismă, papii din perioada renascentista au continuat să aibă exagerate ambiţii politice, să cheltuie în mod excesiv (adeseori în calitate de patroni generoşi ai artelor) şi să ducă o viaţă intimă scandaloasă. Printre cei mai cunoscuţi s-au numărat papa Alexandai al Vl-lea de Borgia (1492-1503), războinicul papă lulius al II-lea (1503-13) şi bogatul papă din familia Medici Leo al X-lea (1513-21).
A cincea mare putere italiană era regatul de la Napoli, care cuprindea cea mai mare parte din sudul Italiei; pentru o lungă perioadă de timp, acesta a fost disputat între dinastiile rivale de Aragon (spaniolă) şi Anjou (franceză). Printre statele mai mici din peninsulă figurau Ferrara, Mantua, Modena, Genoa şi Siena.

Conflictele din statele naţionale

Conflictele din statele naţionale erau adeseori vicioase, iar cetăţenii de vază, ca de exemplu membrii familiei Medici, puteau, la un moment dat, să se afle în culmea puterii, pentai ca apoi să decadă şi să fie exilaţi. Cei ce se aflau la putere preferau să-şi angajeze soldaţi mercenari decât cetăţeni înarmaţi, şeful mercenarilor, sau condotierul fiind o figură familiară în politica perioadei renascentiste; poziţia acestuia era nesigura, însă cu puţin noroc condotieail putea ajunge, asemenea lui Francesco Sforza din Milano, la conducerea statului pe care fusese angajat sa-l servească.

Una dintre consecinţele folosirii mercenarilor era reprezentata de faptul că stările de război erau tratate într-o manieră relativ civilizată, de vreme ce mercenarii angajaţi nu aveau nici un motiv de a-şi risca viaţa inutil, sau de a lupta pânâ în pânzele albe dacă se putea ajunge la un compromis. De asemenea, diplomaţia reprezenta o cale pentru păstrarea unei balanţe de forţe, cu sisteme de alianţe destinate reţinerii eventualilor agresori din afara. Cu toate acestea, din 1490, situaţia a scăpat de sub control, din nefericire exact în momentul în care noi state de drept centralizate, ca de exemplu Franţa şi Spania, începuseră să se remarce. Bogată şi divizată, Italia avea să fie probabil invadată mai devreme sau mai târziu; însă prima intervenţie din afară a fost provocată de Ludovic Sforza, duce de Milano. Izolat şi ameninţat de Florenţa şi Napoli, în 1494, acesta l-a încurajat pe Regele Carol al Vlll-lea să treacă Alpii şi să-şi pretindă dreptul asupra regiunii Napoli.

Aşa au început lungile războaie italiene. Statele italiene au fost în curând eclipsate, conflictul devenind o luptă pentai stăpânire între Franţa şi Spania, mult mai distrugătoare decât vechile războaie mercenare; în timpul acesteia Roma a fost jefuită (eveniment considerat ca sfârşitul Renaşterii), iar Republica Florentină a fost distrusa şi înlocuită cu un ducat de Medici, sub protecţia Spaniei. Până la jumătatea secolului 16, cea mai mare parte a Italiei se afla într-un mod direct sau indirect sub controlul Spaniei. Peninsula Italică avea să rămână împărţită şi dominată de puteri străine pentru inca trei secole.

Date importante

1434-64 Cosimo de Medici conduce Florenţa
1450 Francesco Sforza fondează prima dinastie conducătoare în Milano
1469-92 Lorenzo Magnificul conduce Florenţa
1492-1503 Alexandru al Vl-lea este papă; fiul său, Cesare Borgia, are o scurtă carieră de cuceritor.
1494 Invadarea Italiei de către Carol al Vlll-lea al Franţei duce la începerea războaielor italiene.
1500-30 Renaştere importantă a artei
1503-13 lulius al II-lea este papă
1504 Spaniolii îi alungă pe francezi din Napoli
1513-21 Leo al X-lea este papă
1517 Principele lui Machiavelli
1527 Devastarea Romei
1535 Ultimul Sforza moare
1537 Cosimo de Medici devine duce al Florenţei
1556 Pacea de la Cateau-Cambresis permite Spaniei să fie puterea dominantă în Italia.