Statul medieval

După căderea Imperiului Roman, ideea statului văzut ca instituÅ£ie publică („respublica”), cât ÅŸi ideea relaÅ£iei publice dintre stat ÅŸi cetăţeni au fost abandonate. Ele au fost înlocuite de ideea de relaÅ£ie personală între stat (reprezentat de monarh) ÅŸi supuÅŸii săi. în Europa creÅŸtină, vreme de secole, Imperiul Bizantin (urmaÅŸ direct al Imperiului Roman de Răsărit) a fost cel mai prestigios stat. în Occident, s-au afirmat monarhiile „naÅ£ionale” ca nucleu al viitoarelor state moderne.

Imperiul Bizantin

Spre deosebire de situaţia din apusul Europei, Imperiul Bizantin a moştenit tradiţiile politice romane, precum şi cultura elenistică. Mutarea capitalei la Constantinopol de către Constantin cel Mare reprezintă un eveniment capital al istoriei universale. Noua capitală era aşezată la intersecţia principalelor drumuri comerciale ale epocii care uneau Marea Neagră de Marea Mediterană, Răsăritul de Apus. în timp ce partea occidentală a imperiului s-a ruralizat, partea de răsărit a continuat să dezvolte o civilizaţie urbană înfloritoare, fapt care explică menţinerea Imperiului Roman de Răsărit.
Un imperiu creştin. Creştinismul a furnizat justificarea puterii absolute a împăratului: aşa cum în cer este un singur Dumnezeu, la fel şi pe pământ este un singur împărat care este reprezentantul divinităţii.
O istorie glorioasă. După ce împăratul Justinian (527-565) a încercat să recucerească teritoriile pierdute din Occident, în veacul al VH-lea o mare parte a provinciilor Imperiului (Siria, Palestina, Africa de Nord) au fost pierdute în favoarea arabilor. în acelaşi timp, regiunile romanizate din Balcani au fost cucerite de slavi, ceea ce a făcut ca în componenţa Imperiului să rămână doar teritorii în care se vorbea limba greacă (Asia Mică şi sudul Balcanilor). în urma acestui fapt, limba latină a încetat să mai fie limbă oficială a Imperiului, cedând locul celei greceşti. în aceste momente de mare încercare, Imperiul s-a menţinut datorită ţăranilor liberi din Asia Mică care formau grosul armatei. Apogeul Imperiului bizantin medieval a fost în secolele IX-X, când imperiul condus de împăraţii din dinastia Macedoneană a recucerit teritorii din Asia, Balcani şi sudul Italiei.
SfârÅŸitul. Luptele interne pentru tron ÅŸi, în special, declinul ţărănimii libere, care ÅŸi-a pierdut libertatea ÅŸi proprietăţile în favoarea aristocraÅ£iei, au condus la declinul Imperiului. In 1204, Constantinopolul a fost cucerit de către o armată venită din Apus plecată iniÅ£ial cu scopul de elibera Ierusalimul din mâinile musulmanilor („Cruciada a IV-a”). Acesta a fost începutul sfârÅŸitului pentru măreaÅ£a împărăţie. în 1453, otomanii conduÅŸi de sultanul Mahomed al II-lea au cucerit Constantinopolul ÅŸi astfel, Imperiul Bizantin a ieÅŸit din istorie.
Rolul pe care Bizanţul l-a jucat în Evul Mediu a fost esenţial. El a constituit un model cultural, politic, economic pentru întreaga Europă.

Franţa

Teritoriul provinciei romane Galia a fost ocupat, în secolul al V-lea, de mai multe neamuri germane, cel mai important fiind cel al francilor. Aceştia s-au creştinat în timpul domniei regelui Clovis (485-511) şi au edificat cel mai puternic regat germanic din apusul Europei. în 732, francii au respins încercarea de cucerire a arabilor, fapt cu urmări însemnate în istoria Europei.
Carol cel Mare (768-814) a stăpânit un teritoriu imens în apusul Europei (Franţa, o mare parte a Germaniei, Italiei, nordul Spaniei). Imperiul era apărat prin intermediul vasalilor monarhului care, în schimbul prestării serviciului militar, primeau un domeniu. Carol cel Mare, luat sub protecţia sa de papa de la Roma, a fost încoronat ca împărat în anul 800. în acest fel, în Europa lua naştere un al doilea imperiu (în afară de cel de la Constantinopol), ceea ce a accentuat diferenţele dintre partea estică şi vestică a continentului. După moartea lui Carol cel Mare, imperiul său, măcinat de lupte interne şi de atacurile vikingilor, s-a fărâmiţat.
In secolele următoare, Franţa ne oferă exemplul clasic de centralizare a statului. Prin centralizare se înţelege fenomenul condus de puterea regală de unificare teritorială şi de creştere a autorităţii politice a regelui în stat.
Monarhia seniorială. In anul 987 a fost ales rege al Franţei Hugo Capet, întemeietorul dinastiei Capeţienilor. în acea vreme autoritatea regilor Franţei era exercitată doar pe micul domeniu regal, al cărui centru era oraşul Paris. Adevăraţii conducători ai regatului erau marii seniori, vasali ai regelui, care stăpâneau teritorii mai întinse decât domeniul regal. Din acest motiv această etapă a evoluţiei monarhiei se numeşte monarhie seniorială.
Monarhia stărilor. In câteva secole, regii FranÅ£ei au izbutit să-ÅŸi mărească domeniul. în secolele XIII-XIV autoritatea regală era exercitată pe o mare parte a teritoriului FranÅ£ei. Cum puterea regelui nu era pe deplin consolidată, acesta colabora cu reprezentanÅ£ii stărilor privilegiate (clerul, nobilimea ÅŸi orăşenimea), în special în ceea ce priveÅŸte stabilirea de impozite. Această fază a evoluÅ£iei monarhiei se numeÅŸte, de aceea, monarhia stărilor. Cel mai puternic ÅŸi mai primejdios vasal al regelui FranÅ£ei era regele Angliei, care stăpânea o mare parte a teritoriului francez. în urma unui lung ÅŸi greu război („Războiul de o sută de ani”), posesiunile engleze din FranÅ£a au fost eliberate. Monarhia franceză s-a consolidat în timpul domniei lui Ludovic al Xl-lea (1461-1483), care a anexat teritoriul celui mai puternic vasal, ducele Burgundiei.
„Noua Monarhie” în FranÅ£a. în secolul al XVI-lea, teritoriul regatului FranÅ£ei era în linii mari identic cu cel al FranÅ£ei de astăzi. Puterea coroanei franceze atinsese un nivel nemaiîntâlnit. FuncÅ£ionarii regali asigurau un grad sporit de centralizare a statului. Autoritatea regală a fost pusă în discuÅ£ie în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în timpul aÅŸa-numitelor războaie religioase, în urma cărora însă monarhia a ieÅŸit consolidată. Noua Monarhie din secolul al XVI-lea a fost sistemul de guvernare care a făcut trecerea la monarhia absolută din veacul următor, când puterile regelui devin nelimitate.

Imperiul Romano-German

Spre deosebire de cazul Franţei, în Germania nu a fost realizată centralizarea statului.
Formarea Imperiului Romano-German. Imperiul lui Carol cel Mare a fost împărţit în anul 843. Partea răsăriteană a imperiului corespundea, în linii mari, cu Germania. Teritoriul acesteia din urmă era împărţit în ducate, asupra cărora regele nu-şi putea impune autoritatea. Puterea regală s-a întărit temporar în timpul lui Otto I cel Mare (936-973). Acesta a cucerit o parte a Italiei, fiind încoronat împărat la Roma (962). Statul german a fost cunoscut în Evul Mediu ca Imperiul Romano-German.
FărâmiÅ£area Germaniei. Germania era divizată în principate teritoriale asupra cărora împăratul nu avea autoritate. Din imperiu făceau parte ÅŸi teritorii negermane (de exemplu, Cehia). Slăbiciunea puterii imperiale a fost evidenÅ£iată de înfrângerea în faÅ£a papalităţii. în secolul al XlII-lea viaÅ£a politică a Germaniei a fost dominată de permanente lupte pentru tron, cărora le-a pus capăt Rudolf de Habsburg (1273-1291). O dată cu acesta a început ascensiunea dinastiei Habsburgilor, care din secolul al XV-lea au ocupat aproape permanent tronul Imperiului, jucând un rol de seamă în politica europeană. FărâmiÅ£area Germaniei a fost oficializată prin actul numit „Bula de Aur” (1356), prin care se hotăra alegerea împăratului de către un colegiu format din ÅŸapte principi electori.
Accentuarea fărâmiţării Germaniei. în secolul al XVI-lea starea de fărâmiţare a Germaniei a fost accentuată de divizarea confesională a populaţiei ţării. O parte continua să îmbrăţişeze catolicismul, în timp ce alta a adoptat confesiunile apărute în urma Reformei religioase din acea vreme. Războiul de 30 de ani (1618-1648), la care au participat marile puteri europene ale epocii, a pus capăt eforturilor Habsburgilor de realizare a unificării politice a Germaniei. Imperiul Romano-German, devenit un anacronism, a fost desfiinţat de Napoleon Bonaparte în 1806.

Ţările Române şi statele vecine

In răsăritul Europei au apărut un număr de state medievale a căror evoluţie a avut un rol important în dezvoltarea popoarelor din această zonă.
Trăsături ale dezvoltării statelor medievale din răsăritul Europei. Invaziile străine (mongolă, otomană) au încetinit dezvoltarea popoarelor din Europa de răsărit. în consecinţă, cu o singură excepţie (Rusia) nu s-a putut realiza centralizarea statului. Statele din Balcani (Serbia, Bulgaria, Imperiul Bizantin), datorită instabilităţii interne, au fost cucerite de Imperiul Otoman (secolele XIV-XV). Regatul Ungariei, slăbit de conflictele din interior, a fost şi el transformat în provincie otomană (1541). Polonia şi-a apărat independenţa în faţa încercărilor de cucerire a principilor germani. în schimb, Cehia a căzut sub dominaţia dinastiei germane de Habsburg.
Formarea statelor medievale româneşti. In Evul Mediu s-au format statele româneşti: Transilvania, Ţara Românească,   Moldova şi Dobrogea. Astfel, statul a apărut în Transilvania în timpul cuceririi maghiare, proces care a durat până în secolul al XlII-lea. Ea a fost organizată ca voievodat, întrucât această formă de organizare era specifică populaţiei româneşti majoritare, în Ţara Românească şi Moldova statul medieval a apărut prin unificarea cnezatelor, voievodatelor pe care izvoarele istorice le atestă la sud şi la est de Carpaţi. Formarea statului în Ţara Românească este legată de personalitatea lui Basarab I întemeietorul (13107-1352), iar în Moldova de Bogdan I (1359-1365). în Dobrogea statul s-a format în secolul al XlV-lea, fiind anexat de Mircea cel Bătrân la Ţara Românească (1388).
Organizarea Ţării Române. în fruntea statului se afla domnul, care cârmuia ţara, era comandantul armatei şi judecător suprem. Transilvania era condusă de un voievod. Nu exista însă o reglementare a succesiunii la tron, ceea ce a condus la lupte pentru tron care au slăbit forţa statului. Domnul era ajutat de dregători, care erau boieri şi formau Sfatul Domnesc. O instituţie importantă era Biserica; un moment însemnat în afirmarea independenţei celor două state 1-a constituit formarea primelor mitropolii ortodoxe (1359 în Ţara Românească|i 1401 înMoldova).
Apărarea independenţei. Intre secolele XIV şi XVI Ţările Române au rezistat împotriva expansiunii unui mare imperiu, cel otoman. în lupta pentru apărarea independenţei s-au remarcat mari personalităţi de domni şi voievozi. Aceştia au fost şi mari comandanţi de oaste, dar şi mari diplomaţi.
OÅŸtirea. în caz de primejdie, întreaga Å£ară participa la luptă. Ţăranii constituiau “oastea cea mare”. La luptă veneau ÅŸi armata de la curtea domnească ÅŸi cetele boiereÅŸti. Pentru că Imperiul Otoman era cu mult mai întins ÅŸi mai puternic, oastea românilor era mai mică. De aceea, voievozii aplicau strategia “pământului pârjolit”. Românii pustiau pământul în faÅ£a otomanilor pentru ca aceÅŸtia să nu-ÅŸi poată fructifica forÅ£a mai mare. La momentul oportun domnii îi atrăgeau pe otomani într-un loc propice (strâmtoare, loc mlăştinos) în care se dădea bătălia decisivă. Acest mod de a purta războiul ducea însă la mari pierderi materiale ÅŸi umane, fapt care a încetinit dezvoltarea Ţărilor Române.
Diplomaţia. Pentru a rezista presiunii unei puteri atât de mari ca aceea a Imperiului Otoman, domnii şi voievozii au încercat să realizeze diferite înţelegeri. Se creau alianţe, în primul rând, între Ţările Române. în acelaşi timp, se dorea participarea la coaliţii cu statele creştine vecine (ca Ungaria şi Polonia), dar şi cu statele mai îndepărtate din apusul Europei.
In faţa puterii uriaşe a Imperiului Otoman, Ţările Române au trebuit să accepte plata unui tribut ca răscumpărare a păcii. Totuşi, ele n-au fost transformate în provincii otomane. Ele şi-au păstrat o oarecare independenţă.
Mircea cel Bătrân (1386-1418) a fost unul dintre cei mai importanţi domni ai Ţării Româneşti. în timpul domniei sale, Ţara Românească a cunoscut cea mai mare întindere teritorială. La începutul domniei, Mircea a alipit Dobrogea la Ţara Românească. Cât de puternică era Ţara Românească în timpul lui Mircea se vede din faptul că domnul a impus sultani pe tronul Imperiului Otoman într-o perioadă de slăbire a puterii acestuia.
Pe când în Ţara Românească domnea Mircea, în Moldova era domn Alexandru cel Bun (1400-1432). Acesta a fost un conducător înţelept şi gospodar, în timpul căruia Moldova a cunoscut o lungă perioadă de pace şi prosperitate.
Iancu de Hunedoara (1441-1456) a fost cel mai de seamă voievod al Transilvaniei. A condus mai multe expediţii, cu sorţi schimbători de izbândă pentru apărarea independenţei ţării ameninţată de otomani. Ultima sa bătălie a fost dusă la Belgrad (1456), o cetate care pe acea vreme aparţinea Regatului Ungariei. Iancu a apărat eroic cetatea, obligându-i pe otomani să se retragă, întreaga Europă a sărbătorit marea victorie.
In anul în care Iancu se stingea, pe tronul Ţării Româneşti ajungea domn Vlad Ţepeş (1456-1462). Acesta a devenit legendar pentru măsurile aspre pe care le-a luat pentru a instaura cinstea şi ordinea în ţara sa. în acelaşi timp, Vlad Ţepeş a fost unul dintre cei mai aprigi şi curajoşi luptători pentru libertatea Ţării Româneşti. Figura sa este asociată în Occident cu cea a unui vampir sângeros. Această faimă este nemeritată.
Ştefan cel Mare. între domnii Moldovei, puţini se bucură de faima lui Ştefan cel Mare (1457-1504). A avut cea mai lungă domnie; a fost un bun gospodar şi un mare iubitor de cultură; a ştiut să-şi apere ţara la nevoie dând dovadă de hotărâre şi vitejie. Faima sa a depăşit graniţele micii sale ţări, domnitorul fiind cunoscut în toată Europa.
Åžtefan cel Mare a obÅ£inut una din cele mai strălucite biruinÅ£e împotriva otomanilor la Vaslui (1475). In anul următor, sprijinin-du-se pe „oastea cea mare” a respins încercarea de invazie otomană. Pierzând importantele oraÅŸe de la Marea Neagră (Cetatea Albă ÅŸi Chilia), Åžtefan a fost nevoit să plătească tribuit turcilor în schimbul repectării autonomiei interne a ţării.
în secolul al XVI-lea, în faţa creşterii extraordinare a puterii Imperiului Otoman, independenţa Ţărilor Române a fost mult ştirbită. Au crescut şi obligaţiile economice faţă de turci.
Mihai Viteazul. în acest context dificil s-a desfăşurat domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601). în 1595, cu sprijin din Transilvania, Mihai a obţinut marile victorii de la Călugăreni şi Giurgiu.
Cea mai mare faptă a istoriei medievale româneşti a fost realizată de Mihai Viteazul. Acesta este domnul în timpul căruia românii din Ţara Românească, Transilvania (1599) şi Moldova (1600) au fost uniţi într-o singură stăpânire. Intervenţia marilor puteri vecine (habsburgii, polonii şi otomanii) care vedeau în Mihai un obstacol în faţa dorinţei lor de stăpânire a Ţărilor Române a condus la moartea marelui domnitor şi la distrugerea măreţei sale opere (1601).
Faima lui Mihai Viteazul. Personalitatea lui Mihai a fost cunoscută în întreaga Europă. Ziarele italiene îi relatau faptele. Artiştii îi zugrăveau chipul. La un veac de la moartea lui, se tipăreau încă în Europa cărţi în care erau înfăţişate uimitoarele înfăptuiri ale marelui domn Mihai Viteazul.