Tarmul continental al marilor

Pretutindeni pe Pământ linia ţărmurilor se schimbă permanent, marea crează uscat în unele locuri, iar în altele îl face să dispară. Chiar şi nivelul mărilor variază des, cauzând schimbări şi mai dramatice pe harta lumii, în liniile coastelor.

Ţărmul pare să fie marginea continentelor, linia de demarcaţie dintre apă şi ! uscat. Dar de cele mai multe ori continentele continuă şi sub nivelul mării, această bandă de pământ din jurul ţărmurilor se numeşte platou continental (seif). Aria acoperită de mare a platoului continental depinde de nivelul mării, iar acesta la rândul său de cantitatea de gheaţă existentă la cei doi poli: Polul Nord şi Polul Sud.
.Cu aproximativ 10.000 de ani în urmă, la sfârşitul ultimei perioade glaciare, straturile de gheaţă conţineau o uriaşă cantitate de apă. Din această cauză, nivelul mărilor era mult mai scăzut, astfel că uscatul era mult mai întins decât în prezent. De exemplu Anglia era legată de Europa prin uscat, ca şi Siberia de Alaska.
Când stratul de gheaţă a început să se topească, nivelul mărilor a început să crească anual cu circă 7 mm. Aceasta nu pare mult,  Partea cea mai îngustă a Canalului Mânecii, strâmtoarea Dover, a fost acoperită de apă cu 8.000 de ani în urmă. Cea mai mică adâncime este de 36 de metri. Strâmtoarea Bering, dintre Siberia şi Alaska, are adâncimea minimă de 45 de metri.

In istoria Terrei, toate ţărmurile au trecut prin schimbări asemănătoare. Linia coastelor este determinata şi de mişcarea plăcilor tectonice, care se află în cele mai multe cazuri sub apă, şi pe care se află continentele. Placa Pacificului, de exemplu, intră în continuare sub placa vecină, placa Sud-americană. (Acest proces este numit subducţie). în punctul de întâlnire al plăcilor este o groapă adâncă în ocean, lângă ţărm. Munţii coboară până foarte aproape de ţărm, şi în unele locuri nu există coastă.
Aceste schimbări uriaşe se produc foarte lent, pe parcursul milioanelor de ani. Ele pot fi deduse doar în urma cercetărilor geologice. Dar unele schimbări se pot vedea de la an la an. Ele sunt cauzate de valuri.

Valurile ÅŸi mareea

Valurile mării sunt produse de vânturi şi sunt influenţate de maree. Mareea este cauzată în principal de forţa gravitaţională a Lunii. Luna atrage masa de apă care se află sub ea, astfel ia naştere fluxul. Refluxul apare în acele regiuni ale lumii unde atracţia Lunii nu se manifestă asupra apelor din acea zonă. Diferenţa dintre nivelele fluxului şi refluxului (înălţimea fluxului) poate fi foarte mare la Lună Plină şi la Lună Nouă, când Luna şi Soarele se află pe aceeaşi parte sau pe părţile opuse ale Pământului, astfel forţele lor gravitaţionale se însumează. Acest nivel foarte mare al fluxului apare de obicei de două ori pe lună. Această înălţare este minimă atunci când forţa gravitaţionala a Lunii închide un unghi drept cu forţa gravitaţională a soarelui. Şi acest fenomen apare de două ori pe lună, în perioada când Luna se află în primul şi ultimul pătrar.
De-a lungul celor mai multor ţărmuri apar două maree pe zi. Această mişcare a maselor de apă este influenţată concomitent de rotirea Lunii în jurul Pământului, dar şi de rotirea Pământului în jurul axei sale. în unele regiuni ale lumii, de exemplu pe coastele Asiei de Sud-est apare doar o dată pe zi fluxul. Mărimea acestei mişcări a maselor de apă are o legătură strânsă cu perioada Lunii adică perioada de timp dintre două Luni Pline. Această perioada are lungimea de 29.5 zile.
Mareea este foarte mică pe lacuri şi mările înconjurate de uscat, de exemplu pe Marile Lacuri din America de Nord şi pe Marea Mediterană este nesemnificativă. Marea Baltică nu are maree aproape deloc.

Furtuni devastatoare

In timpul fluxului ÅŸi refluxului valurile se lovesc de ţărm ÅŸi se retrag. Vânturile care “mătură” marea produc valuri ÅŸi mai mari. Uraganele ÅŸi alte furtuni devastatoare produc valuri ucigaÅŸe, însă cele mai devastatoare valuri sunt produse de cutremurele subacvatice. Numele japonez al valulu-’ cauzat de cutremur este cunami. Dacă acest cunami ajunge în zona puÅ£in adâncă a regiunii ţărmului, înălÅ£imea sa poate ajunge până la 25 de metri, revărsându-se pe uscat ÅŸi distrugând aproape tot în calea sa.  CurenÅ£ii maritimi prelucrează uscatul asemenea prafului de curăţat la spălarea vaselor, doar că în locul prafului este nisipul ÅŸi pietriÅŸul fundului marii. Cu aceste materiale valurile erodează încontinuu ţărmul, distrugând baza de stâncă. Rocile moi se distrug mai rapid. Dacă baza coastei stâncoase este roasă de valuri, părÅ£ile superioare se prăbuÅŸesc. Sfărâmăturile rocii sunt luate de valuri. Valurile cele mai bune pentru a muta sfărâmăturile sunt cele scurte ÅŸi abrupte care apar în furtunile de iarnă, aproape de ţărm. Furtunile din timpul verii, departe de ţărm, produc valuri lungi, întinse. Aceste valuri duc mai mult nisip ÅŸi pietriÅŸ pe mal decât poartă cu ele la întoarcere, astfel că în loc să distrugă, ele construiesc ţărmul.

De multe ori procesele de distrugere şi de construire a coastei au loc în puncte diferite ale aceluiaşi ţărm, ca de exemplu în sudul Angliei în apropierea oraşului Hastings. Lângă Fairlight se sfărâmă metri de stâncă anual şi ia naştere un golf nou sub presiunea valurilor. Cu   câţiva   kilometri   mai   spre   est,   la Dungeness, din sfărâmături s-a construit o peninsulă având forma unui nas (cuvântul ness înseamnă nas) aceasta intrând tot mai mult în mare. La fel se întâmplă şi cu Cape Canaveral din Florida.
Unghiul sub care ajung valurile pe mal are efect asupra modului de depunere a materialelor şi a abrazivelor. Dacă valurile ajung de regulă sub un unghi de ţărm atunci acestea depun aluviuni. Marea ia de pe un loc şi depune în altul nisipul. Astfel creşte lungimea ţărmului Cape Cod din Massachusetts.
Marea crează forme impresionante prin şlefuirea rocilor moi, prin corodarea părţilor slabe ale pereţilor de stâncă. Scobeşte peşteri, tunele în rocă, iar dacă plafonul acestora cade, atunci se formează suflători. în alte locuri valurile scobesc încăperi în părţile exterioare ale peninsulelor, acestea cu timpul se întâlnesc, formând o poartă abrazivă, sus fiind un pod spectaculos de stâncă.

Recucerirea uscatului

Oamenii care trăiesc pe ţărm sunt într-o luptă continuă cu marea. Cele mai mari bătălii au fost purtate de olandezi. Ei au o zicală: “Lumea este opera lui Dumnezeu, dar Olanda a fost creata de olandezi”. Un sfert din tara lor se află sub nivelul mării. în prezent mai mult de 1900 de kilometri de diguri, dune de nisip naturale, protejează pământul deosebit de fertil de inundaÅ£ii.
Lupta împotriva mării continuă de 700 de ani. Unele zone extrem de populate ale ţării, ca cele două mari oraşe, Amsterdam şi Rotterdam, sunt aşezate pe insule recuperate din mare, numite poldere.

Cea mai mare operaţiune a început în 1927. Olandezii au hotărât atunci că vor transforma golful uriaş Zuider Zee în pământ fertil. Au închis intrarea acestuia cu un baraj  lung de 32 km. Lacul Zuider Zee s-a transformat în timp într-un lac cu apă dulce: Ijsellmeer. în interiorul acestuia au demarcat cu ajutorul digurilor cinci poldere mari, apa din interiorul acestora fiind pompată afară. Au spălat solul ca să îndepărteze sarea şi au început să lucreze pământul.

Insulele

Insulele se împart în două categorii importante. Una este formată din cele care se rup dintr-un continent, de exemplu Marea Britanie ÅŸi Irlanda. Aceste insule sunt aÅŸezate pe platoul continental, dacă ar scădea nivelul mării atunci s-ar vedea că sunt “legate” de continentul apropiat.

A doua categorie este alcătuită din insulele vulcanice. în realitate este vorba de vârful unor munţi vulcanici, care se ridică din adâncul mării. Insulele Hawaii din Oceanul Pacific şi Insulele Azore din Oceanul Atlantic sunt de acest gen.
Insulele de corali, de atoli, sunt nişte formaţiuni pitoreşti care se află în zonele mai calde ale Oceanului Pacific şi sunt nişte insule vulcanice deosebite. Se formează în bancurile unde se termină craterul vulcanului cu puţin sub nivelul apei sau marginea craterului se ridica foarte putin deasupra apei.

PRODUCEREA ATOLULUI

Coralii sunt vieţuitoare acvatice(maritime) minuscule, cu schelet calcaros. Trăiesc în colonii formate din milioane de indivizi de structură cilindrică (polipi) la o adâncime maximă de 30 de metri, unde apa mării este mai caldă. Când mor, lasă în urma lor scheletul calcaros şi din aceste schelete dure se construiesc bancurile de coral. Dacă un banc se formează pe marginea unui crater, atunci va avea o forma inelara - acesta este atolul - şi cuprinde o lagună cu apă sărată asemănătoare unui lac. Inelul de corali se frânge în mai multe locuri, astfel laguna este în legătură directă cu oceanul înconjurător.
Coralul care se sfărâmă se transformă într-un nisip de carbonat de calciu. în acesta se prind seminţele purtate de vânt şi de păsări şi astfel răsar primele plante. Prin moartea lor ele contribuie la formarea solului şi în final se va crea o insulă fertilă, plină de viaţă. în partea exterioară a atolului ţărmul este foarte îngust, marea se adânceşte abrupt. în partea interioară ţărmul este mult mai lin si cele mai multe lagune au adâncimi foarte mici.

Un alt tip de banc sunt barierele de corali. Acestea se formează la o oarecare distanţă de ţărm şi între ele se află o lagună întinsă.
Ca şi atolul, bariera de corali este întrerupt, de obicei vizavi de gurile râurilor. Cea mai vestită dintre toate este Marea Barieră de Corali (Australia de Est, statul Queensland).